Între două lumi: Povestea unei fiice, a unei mame și a unui soț judecat
— Irina, ai mai rămas cu vreo felie de pâine sau ați trecut deja pe apă chioară? Vocea mamei mele răsună ascuțit prin telefon, ca un cuțit care taie aerul greu din bucătăria noastră mică. Mă uit la Mihai, soțul meu, care încearcă să-și ascundă rușinea în spatele unui zâmbet forțat, în timp ce-l hrănește pe Vlad, băiatul nostru de șase ani, cu piure de cartofi și puțină carne rămasă de la masa de ieri.
— Mamă, nu e chiar așa rău… încerc să spun, dar vocea mi se frânge. Știu că nu mă crede. Știu că pentru ea, orice nu seamănă cu viața ei luxoasă din București e un eșec. Pentru ea, Mihai e doar un bărbat slab, incapabil să-și întrețină familia.
— Dacă ai fi ascultat de mine și te-ai fi măritat cu Dragoș… oftează ea teatral. Dragoș are firmă, are bani, are tot ce-i trebuie. Dar tu… tu ai ales dragostea. Uite unde te-a adus!
Închid telefonul și simt cum lacrimile îmi ard obrajii. Mihai se apropie de mine și mă ia în brațe.
— Nu-i asculta, Irina. Fac tot ce pot…
Știu că face. Lucrează la depozit de la șase dimineața până la opt seara. Vine acasă obosit, dar nu se plânge niciodată. Însă salariul lui abia ne ajunge pentru chirie, facturi și terapiile lui Vlad. Eu nu pot lucra; Vlad are nevoie de mine tot timpul. Are autism sever și nu pot să-l las nici măcar o oră singur.
Seara, când Vlad adoarme, stăm amândoi pe canapea și numărăm banii rămași. Uneori râdem amar când ne dăm seama că trebuie să alegem între lapte pentru Vlad sau medicamente pentru mine.
— Dacă ar fi după mama ta, ar trebui să mă dau la o parte… spune Mihai într-o seară, cu voce joasă.
— Nu vorbi prostii! îi răspund, dar știu că îl doare. Știu că fiecare cuvânt al mamei mele e ca o rană nouă.
Mama vine rar la noi. Când vine, aduce mereu ceva: o pungă cu portocale scumpe sau o cutie de bomboane pe care Vlad nu are voie să le mănânce. Se uită în jur cu dezgust mascat sub un zâmbet fals.
— Cum poți trăi așa? mă întreabă într-o zi, privind spre mobila veche și covorul tocit.
— E casa noastră… îi spun încet.
— Nu e viață asta! Dacă ai fi făcut altfel… dacă ai fi ascultat de mine…
Mihai iese din cameră. Nu mai suportă privirile ei. Rămân singură cu mama și cu reproșurile ei mute.
Într-o zi, Vlad face o criză chiar în fața ei. Se lovește cu pumnii în cap și urlă din toți rărunchii. Mama se sperie și începe să plângă.
— Ce copil e ăsta? Ce viață e asta? Nu poți continua așa!
— E fiul meu! îi strig printre lacrimi. E tot ce am!
Mama pleacă fără să spună nimic. Timp de două săptămâni nu mai sună deloc. Mă simt eliberată și vinovată în același timp.
Într-o seară, Mihai vine acasă mai târziu ca de obicei. Are ochii roșii și mâinile tremurânde.
— Irina… azi m-au anunțat că reduc personalul. S-ar putea să rămân fără serviciu…
Simt cum mi se prăbușește lumea. Ce vom face? Cum vom plăti chiria? Cum vom continua terapiile lui Vlad?
Îl iau în brațe pe Mihai și plângem amândoi în tăcere. Vlad vine lângă noi și ne privește curios, apoi ne atinge ușor pe obraz, ca și cum ar vrea să ne aline.
A doua zi, mama mă sună din nou.
— Am auzit că Mihai ar putea să-și piardă serviciul… Vezi? Ți-am spus eu! Vino la mine, lasă-l! Îți găsesc eu ceva de muncă aici, la București. Vlad poate merge la o grădiniță specială…
— Nu pot! îi răspund furioasă. Nu pot să-l las pe Mihai! Nu pot să-mi rup familia!
— Dar tu nu vezi că te distrugi? Că Vlad are nevoie de mai mult?
Închid telefonul fără să mai spun nimic. Mă simt prinsă între două lumi: una a sacrificiului tăcut și una a judecăților aspre.
În zilele următoare, Mihai caută disperat un alt loc de muncă. Eu încerc să găsesc soluții: poate pot lucra de acasă, poate pot vinde ceva pe internet… Dar cine are timp când Vlad are nevoie de mine non-stop?
Într-o noapte, îl aud pe Mihai vorbind singur în bucătărie:
— Poate chiar sunt un ratat… Poate ar fi mai bine fără mine…
Mă ridic din pat și îl iau în brațe.
— Nu ești un ratat! Fără tine n-am fi nimic! Suntem o familie!
Lupta continuă zi de zi. Mama sună tot mai rar, dar când o face, totul doare la fel de tare. Vecinii ne privesc uneori cu milă, alteori cu dispreț. Dar Vlad râde uneori și atunci uităm de toate.
Mă întreb adesea: oare cât valorează dragostea într-o lume care judecă doar după bani? Oare cât putem rezista până când unul dintre noi va ceda? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?