Între două lumi: Povestea unei nurori prinse între datorie și libertate

— Vlad, iar sună mama ta. Ce facem? Nu am mai avut un weekend doar pentru noi de luni de zile!
Am spus-o aproape șoptit, cu telefonul încă vibrând pe masă. Vlad a oftat, privindu-mă cu ochii lui obosiți, aceiași ochi care cândva mă făceau să uit de toate grijile.
— Irina, știi că nu pot să-i spun nu. E singură, tata a murit acum doi ani…
— Și noi? Noi când mai trăim pentru noi?
Telefonul a încetat să vibreze, dar liniștea din apartamentul nostru mic din București era mai apăsătoare ca niciodată. M-am ridicat și am început să strâng hainele aruncate pe canapea, încercând să-mi ascund lacrimile.

Nu am avut niciodată o relație apropiată cu doamna Viorica. De la început, m-a privit cu suspiciune, ca și cum i-aș fi furat băiatul. Îmi amintesc prima dată când am mers la ea acasă, în Drumul Taberei: „Irina, tu știi să faci sarmale? Vlad iubește sarmalele mele.” Am zâmbit stânjenită și am dat din cap, deși nu făcusem niciodată sarmale în viața mea.

Acum, la fiecare sfârșit de săptămână, suntem chemați: ba să-i reparăm robinetul, ba să-i ducem cumpărături, ba să stăm cu ea „că se simte singură”. Nu e vorba doar de ajutor practic, ci de o nevoie sufocantă de prezență. Am încercat să-i explic lui Vlad că avem nevoie de timp pentru noi, dar el se simte prins între două lumi: datoria față de mamă și dragostea pentru mine.

Într-o sâmbătă dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii, telefonul a sunat din nou. De data asta am răspuns eu.

— Bună dimineața, doamnă Viorica.
— Irina, dragă, Vlad e acolo? Am nevoie să mă ajute cu televizorul, nu mai merge telecomanda. Și poate îmi aduceți niște lapte și pâine… Ah, și dacă puteți să vă uitați la calorifer, parcă nu încălzește bine.

Am inspirat adânc.
— Doamnă Viorica, azi chiar voiam să stăm puțin doar noi doi. Am avut o săptămână grea…
— Vai, Irina, dar eu sunt singură aici! Nu vă cer mult. Dacă aș avea și eu pe cineva… Dar nu am pe nimeni!

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Cum să refuzi o femeie singură? Dar cum să nu te pierzi pe tine în acest proces?

Când am ajuns la ea, Vlad era deja tăcut. A reparat ce era de reparat, eu am făcut ordine prin bucătărie. Doamna Viorica ne privea cu ochii umezi.
— Să nu mă lăsați singură…

În drum spre casă, am izbucnit:
— Vlad, nu mai pot! Simt că trăiesc viața altcuiva! Când o să avem și noi timp pentru noi?
El a tăcut mult timp.
— Știu… Dar dacă ar fi mama ta?

M-am gândit la mama mea din Ploiești, care nu mă sună decât rar și niciodată nu cere nimic. Poate că nu toate mamele sunt la fel…

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața noastră. Am stat pe canapea fără să vorbim. Între noi era un zid invizibil construit din vinovăție și neputință.

A doua zi am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Alina:
„Irina, trebuie să pui limite. Altfel o să te pierzi pe tine.”

Am început să citesc despre sindromul „copilului prins la mijloc” și despre cum datoria față de părinți poate distruge o căsnicie. Mi-am făcut curaj și am propus o discuție sinceră cu Vlad.

— Vlad, hai să stabilim niște reguli. O zi pe lună mergem la mama ta împreună. În restul timpului, dacă are nevoie urgentă, mergi tu sau chemăm pe cineva să o ajute. Eu nu mai pot continua așa.

A fost greu. Vlad s-a simțit vinovat, iar doamna Viorica s-a supărat când i-am spus că nu vom mai veni atât de des.
— Așa fac nurorile bune? M-au lăsat toți copiii singură!

Dar am rezistat. Am început să ne recâștigăm weekendurile: plimbări în parc, filme văzute împreună sub pătură, seri liniștite fără telefoane insistente.

Totuși, uneori mă trezesc noaptea cu inima strânsă: Oare sunt o noră rea? Oare Vlad mă va iubi mai puțin pentru că am pus limite? Dar dacă într-o zi voi fi eu în locul doamnei Viorica?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare familie trebuie să-și găsească propriul echilibru între datorie și libertate.

Mă întreb adesea: unde se termină grija față de ceilalți și unde începe grija față de tine însuți? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?