Între dorința de libertate și dragostea sufocantă a mamei mele

— Ilinca, nu înțeleg de ce nu mă lași să te ajut! Ce ți-am făcut? De ce mă respingi?
Vocea mamei răsuna în bucătărie, spartă de suspine. Stătea rezemată de chiuvetă, cu șorțul plin de făină, iar ochii ei umezi mă urmăreau ca niște faruri în ceață. Aveam 24 de ani, dar în fața ei mă simțeam ca o fetiță prinsă cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Mamă, nu e vorba că te resping. Doar că… am nevoie să fac lucrurile singură. Să greșesc singură!
Am încercat să-mi țin vocea calmă, dar simțeam cum mi se strânge gâtul. În spatele meu, tata își dregea glasul, încercând să pară neutru, dar știam că și el era prins la mijloc.

— Ilinca, mama ta doar vrea să te ajute. Nu-i așa că nu-i mare lucru dacă te sună de zece ori pe zi?
— Ba da, e mare lucru! Nu pot respira! Nu pot merge la muncă fără să mă întrebe dacă am mâncat, dacă mi-am pus fularul, dacă am vorbit cu șeful frumos!

Mama a izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată, dar și furioasă. De când mă știu, mama a trăit pentru mine. A renunțat la serviciu când eram mică, a stat acasă să mă crească, a făcut totul pentru ca eu să nu duc lipsă de nimic. Dar acum, când încercam să-mi construiesc propria viață, simțeam că mă sufocă.

În liceu, nu aveam voie să ies cu prietenii fără să știe totul despre ei. La facultate, venea la cămin cu sacoșe pline de mâncare și îmi făcea curat în cameră fără să mă întrebe. Acum, când locuiam singură într-o garsonieră din București, găsea mereu motive să vină: ba că trebuie să-mi aducă borcane cu zacuscă, ba că trebuie să-mi spele perdelele.

— Ilinca, tu nu înțelegi cât de greu mi-a fost fără tine acasă! De când ai plecat, parcă s-a rupt ceva din mine…

Am oftat. Știam că tata nu-i era sprijinul pe care și-l dorea. El era genul tăcut, care prefera să se uite la meci decât să vorbească despre sentimente. Mama își pusese toate speranțele și toată dragostea în mine. Dar eu voiam altceva.

Într-o seară, după o altă ceartă, am primit un mesaj de la ea: „Nu mai pot. Dacă nu mă lași să am grijă de tine, ce rost mai are viața mea?” M-am prăbușit pe podea și am plâns până dimineața. M-am simțit vinovată că îi provoc atâta suferință, dar și furioasă că nu vede cât rău îmi face.

Prietenii mei râdeau uneori: „Ești singura care are încă pachet de la mama la 24 de ani!” Dar pentru mine nu era amuzant. Era o povară. Simțeam că nu pot lua nicio decizie fără să-i cer părerea sau fără să mă gândesc dacă o va supăra.

Într-o zi, la muncă, am primit un telefon de la mama: „Ilinca, ai mâncat? Să nu uiți să-ți iei pastilele pentru stomac!” Colega mea, Roxana, a ridicat din sprâncene: „Iar mama ta? Nu te-ai săturat?”

— Nu pot… dacă nu răspund, se supără și plânge.
— Dar tu? Tu când ai voie să plângi? Tu când ai voie să fii tu?

M-a lovit întrebarea ca un trăsnet. Când avusesem voie să fiu eu? Seara aceea am decis să vorbesc cu mama altfel.

— Mamă, trebuie să vorbim serios.
— Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă? Ai pățit ceva?
— Nu… doar că… simt că nu mai pot. Te iubesc, dar nu mai pot trăi așa. Am nevoie să fiu independentă. Să greșesc singură. Să-mi trăiesc viața fără să simt că te rănesc la fiecare pas.

A tăcut mult timp. Apoi a început iar să plângă.

— Dar eu ce fac fără tine? Eu pentru tine trăiesc! Dacă tu nu ai nevoie de mine… cine sunt eu?

Mi-am dat seama atunci că problema nu era doar a mea. Mama nu știa cine e fără rolul de mamă grijulie. Toată identitatea ei se construise în jurul meu.

Am început să merg la terapie. La început singură, apoi am convins-o și pe ea. A fost greu; la fiecare ședință plângea și spunea că o trădez. Dar încet-încet a început să vadă că dragostea nu înseamnă control.

Au trecut doi ani de atunci. Relația noastră încă e complicată. Uneori încă mă sună prea des sau apare neanunțată la ușă cu plase pline de bunătăți. Dar acum pot să-i spun „Nu” fără să mă simt vinovată. Și ea începe să-și găsească alte preocupări: merge la cursuri de pictură, iese cu vecinele la cafea.

Uneori mă întreb: Oare e posibil ca dragostea unei mame să fie prea mult? Oare cât din ceea ce suntem vine din dorința lor de a ne proteja și cât din nevoia noastră de a fi liberi? Voi cum ați reușit să vă găsiți echilibrul între familie și propria viață?