Între datoria de fiică și dreptul la sprijin: povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-i dai totul lui Radu? Am nevoie de ajutorul tău acum mai mult ca oricând!

Vocea mi-a tremurat, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mama stătea în fața mea, cu mâinile împreunate, evitându-mi privirea. În bucătăria noastră mică din Ploiești, aerul era greu, ca înaintea unei furtuni. Tocmai aflasem că sunt însărcinată — o veste care m-a copleșit cu bucurie și teamă în același timp. Dar înainte să apuc să-i spun mamei, ea a venit cu vestea ei: toate economiile pe care le strânsese în ultimii ani au ajuns la fratele meu, Radu.

— Ana, tu ești puternică. Te-ai descurcat mereu singură. Radu are nevoie acum, e în impas cu firma… Nu puteam să-l las la greu, mi-a spus ea cu voce stinsă.

Am simțit cum mă sufoc. Eu, fiica cea mare, cea care a stat lângă ea când tata a murit, cea care a renunțat la facultate ca să o ajute cu facturile și cu gospodăria. Eu, care nu am cerut niciodată nimic. Acum, când aveam nevoie de sprijin — nu doar financiar, ci și moral — mama a ales să-l ajute pe Radu.

M-am ridicat brusc de la masă, scaunul scârțâind pe gresie.

— Și eu? Ce fac eu acum? Crezi că pentru mine e ușor? Crezi că nu mi-e frică?

Mama a venit spre mine și m-a luat de mână.

— Ana, te rog… Nu te supăra pe mine. Radu e slab, tu ești tare. El nu se descurcă fără ajutor.

M-am smuls din strânsoarea ei și am ieșit pe balcon. Am privit blocurile cenușii și am simțit că mă prăbușesc. În minte îmi răsunau vorbele mamei: „Tu ești tare”. Dar cât de tare poți fi când lumea ta se năruie?

Am stat acolo mult timp, încercând să-mi adun gândurile. Îmi era teamă să-i spun mamei că sunt însărcinată. Știam că nu va reacționa bine — nu pentru că nu m-ar iubi, ci pentru că mereu a pus familia înaintea mea. Mereu a crezut că sacrificiul e dovada supremă de iubire.

Seara târziu, când s-a lăsat liniștea peste apartament, am intrat în camera mea și am început să plâng în pernă. Îmi doream să fiu copil din nou, să nu trebuiască să iau decizii grele. Dar copilul din mine avea nevoie de mine acum.

A doua zi dimineață, am decis să-i spun adevărul.

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva important. Sunt însărcinată.

A rămas nemișcată câteva secunde, apoi s-a prăbușit pe scaun.

— Ana… De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că știam că nu vei fi lângă mine. Pentru că mereu îl alegi pe Radu.

A început să plângă încet, iar eu am simțit un amestec de furie și milă.

— Nu e adevărat… Vreau doar să vă fie bine la amândoi…

— Dar nu suntem la fel! Eu nu pot cere, nu pot lua cu forța ceea ce am nevoie. Dar acum… Acum chiar am nevoie de tine!

Am stat față în față, două femei rănite de propriile alegeri și neputințe. Mama încerca să-mi explice că Radu are datorii mari la bancă și risca să piardă totul. Că dacă el cade, cade toată familia. Dar eu simțeam că eu deja căzusem — și nimeni nu mă prinsese.

În zilele următoare, relația noastră s-a răcit. Vorbeam doar despre lucruri banale: ce mai gătim, cine duce gunoiul, dacă s-a plătit întreținerea. În sufletul meu era un gol imens. Prietenul meu, Mihai, încerca să mă susțină:

— Ana, trebuie să te gândești la tine și la copil. Dacă mama ta nu poate sau nu vrea să te ajute acum, trebuie să-ți faci singură drumul.

Dar cum? Salariul meu de casieră la supermarket abia îmi ajunge pentru chirie și mâncare. Mihai lucrează cu ziua pe șantier; uneori are bani, alteori nu. Nu avem niciun sprijin real.

Într-o seară, l-am sunat pe Radu.

— Radu, știi că mama ți-a dat toți banii? Eu sunt însărcinată și n-am niciun ajutor…

A tăcut mult timp la telefon.

— Ana… Îmi pare rău. Dar dacă pierd firma, pierd tot ce-am construit. Mama a zis că te descurci tu…

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am simțit trădată de toți cei dragi.

Au trecut săptămâni în care am mers la muncă pe pilot automat și m-am întors acasă doar ca să dorm. Am început să caut soluții: ajutor social pentru gravide, un credit mic la bancă (dar cine dă credit unei femei singure cu salariu minim?), poate chiar o chirie mai ieftină la periferie.

Într-o zi, la supermarket a venit o clientă bătrână care m-a privit lung:

— Ești bine, fată dragă? Pari tristă…

N-am putut să mă abțin și i-am povestit totul printre lacrimi. Ea mi-a strâns mâna:

— Să nu te lași! Copilul tău are nevoie de tine puternică. Familia uneori greșește — dar tu poți fi altfel pentru copilul tău.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să pun bani deoparte din fiecare salariu, oricât de puțin. Mihai a găsit un job mai stabil ca paznic de noapte. Am reușit să ne mutăm într-o garsonieră mică dar luminoasă la marginea orașului.

Mama venea rar în vizită; între noi era o distanță pe care niciuna nu știa cum s-o umple. Uneori mă suna și plângea la telefon:

— Ana… Îmi pare rău… Poate n-am făcut ce trebuia…

Dar răul fusese făcut deja. Radu a reușit să-și salveze firma — dar relația noastră de frați s-a răcit iremediabil.

Acum sunt în luna a opta și mă uit la burtica mea rotundă cu speranță și teamă. M-am schimbat mult: am învățat să cer ajutor când am nevoie și să pun limite chiar și celor dragi.

Mă întreb uneori: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?