Pe marginea răbdării: Povestea mea despre sacrificiu, familie și eliberare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele nespălate se adunau pe chiuvetă ca niște martori tăcuți ai neputinței mele. Vlad, băiatul meu cel mare, stătea tolănit pe canapea, cu ochii lipiți de ecranul telefonului. Ioana, sora lui mai mică, răsfoia absentă o revistă la masa din bucătărie. Amândoi aveau peste douăzeci și cinci de ani și încă locuiau cu mine, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc pentru ei.

— Ce-ai, mamă? a mormăit Vlad fără să ridice privirea.

— Ce am? Ce am?! Am obosit să vă tot cresc! Am obosit să vă gătesc, să vă spăl hainele, să vă plătesc facturile și să vă aud promisiuni goale că „de luna viitoare” vă mutați. Nu mai pot! Vreau să trăiesc și eu!

Am simțit cum îmi tremură genunchii. M-am sprijinit de chiuvetă și am început să plâng în hohote. Erau lacrimi adunate în ani de sacrificii, de nopți nedormite, de vise amânate. După ce soțul meu, Costel, a murit acum șapte ani, am rămas singură cu ei. Am tras din greu ca să nu le lipsească nimic. Am lucrat ca profesoară de română la liceu, am făcut meditații seara, am renunțat la vacanțe și la orice bucurie personală. Totul pentru ei.

Dar acum… Acum nu mai puteam. Mă simțeam ca o umbră în propria casă. Prietenele mele ieșeau la pensie și plecau în excursii la munte sau la mare. Eu? Eu încă spălam șosetele lui Vlad și îi făceam sandvișuri Ioanei.

— Mamă, exagerezi… a încercat Ioana să mă liniștească. Știi că nu e ușor să găsești chirie decentă în București cu salariile noastre.

— Și ce să fac? Să vă țin aici până la bătrânețe? Să nu mai am niciodată liniște sau un colț doar al meu?

Am simțit cum furia se amestecă cu vinovăția. Îi iubeam enorm, dar simțeam că mă sufoc. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând pereții plini de poze cu noi trei: la mare, la munte, la serbări. Unde greșisem? De ce nu reușisem să-i fac independenți?

A doua zi dimineață, m-am dus la școală cu ochii umflați. Colega mea, Mariana, m-a tras deoparte.

— Tu când te gândești la tine? Când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine?

Nu știam ce să-i răspund. Mi-a sugerat să-mi iau concediu medical înainte de pensionare. Să plec undeva singură. Să-i las pe copii să se descurce.

Ideea mi s-a părut revoltătoare la început. Cum să-i las singuri? Dar apoi… a început să-mi placă gândul. Poate chiar meritam o pauză.

În acea seară le-am spus:

— Mi-am luat concediu medical și după aceea ies la pensie. O să plec două săptămâni la Sinaia. Voi rămâneți aici. Aveți bani de mâncare pentru o lună. Dacă nu vă descurcați, nu știu ce să zic…

Vlad a râs ironic:

— Ce vrei să faci, mamă? Să ne dai afară?

— Da! am urlat fără să-mi dau seama că vocea mea poate fi atât de puternică. Da! Vreau să vă dau afară! Vreau să trăiți pe picioarele voastre!

A urmat o tăcere apăsătoare. Ioana a început să plângă.

— Nu ne mai iubești…

— Ba da! Tocmai pentru că vă iubesc trebuie să vă las să creșteți!

Am plecat la Sinaia cu inima strânsă. Primele zile au fost un chin: mă simțeam vinovată, mă gândeam dacă au mâncat, dacă s-au certat. Dar apoi… am început să respir din nou. Am citit o carte întreagă într-o zi! Am mers la plimbare prin pădure fără să mă grăbesc acasă.

După două săptămâni m-am întors. Casa era vraiște: vase murdare peste tot, frigiderul gol, gunoiul nescos. Vlad și Ioana stăteau triști la masa din bucătărie.

— Ne pare rău, mamă… a spus Vlad încet. Ne-am certat mult… N-am știut cum e fără tine.

— O să încercăm să ne mutăm cât mai curând… a adăugat Ioana printre suspine.

Nu i-am certat. I-am îmbrățișat și am plâns toți trei.

Au trecut trei luni de atunci. Vlad s-a mutat cu un coleg într-o garsonieră micuță în Militari. Ioana stă cu două prietene într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Vin des pe la mine — uneori doar ca să mănânce o ciorbă caldă sau să-și spele hainele — dar știu că au făcut primul pas spre viața lor.

Uneori mă simt vinovată că i-am forțat așa brutal. Alteori mă simt eliberată și recunoscătoare că am avut curajul acesta.

Mă întreb adesea: Oare cât trebuie să te sacrifici pentru copiii tăi? Unde se termină dragostea și începe datoria față de tine însăți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?