Vecina de la etajul doi

— Mamă, trebuie să semnezi aici, e doar o formalitate, spuse Irina, cu vocea aceea dulce pe care o folosea când era mică și voia ceva. Mâinile îmi tremurau pe stilou, iar privirea mi se oprea pe chipul ei și al surorii ei, Anca. Amândouă stăteau în sufrageria mea, cu soții lor — Mihai și Sorin — privind insistent la mine, ca niște vulturi care așteaptă să-și împartă prada.

Nu mai văzusem atâta lume în casa mea de ani de zile. De obicei, veneau doar când aveau nevoie de bani sau când era vreo sărbătoare. Acum, însă, atmosfera era apăsătoare, iar eu simțeam că ceva nu e în regulă.

— Ce semnez? am întrebat încet, încercând să-mi ascund teama.

— E doar o procură, mamă, să ne ocupăm noi de acte, că tu nu mai poți umbla pe la ghișee. Nu vrei să ne fie mai ușor tuturor? interveni Anca, evitându-mi privirea.

Am simțit un nod în gât. De când a murit soțul meu, casa asta a devenit tot universul meu. Grădina cu trandafiri, bucătăria unde făceam cozonaci pentru fete, camera mică unde păstram pozele vechi… Totul era aici. Și totuși, copiii mei păreau grăbiți să mă scoată din propria viață.

— Nu semnez nimic până nu citesc tot! am spus mai tare decât aș fi vrut.

Mihai a oftat zgomotos. — Hai, mamă, nu fi încăpățânată! Toți bătrânii fac asta. Vrei să ajungi la azil?

Cuvântul „azil” mi-a străpuns inima ca un cuțit. Am simțit cum obrajii mi se încălzesc de rușine și furie. M-am ridicat cu greu din fotoliu și am spus:

— Dacă vreți să mă ajutați, ajutați-mă să rămân acasă!

S-au ridicat toți deodată. Irina a început să plângă teatral, iar Anca a ieșit trântind ușa. Mihai și Sorin au rămas în urmă.

— Să nu regreți, mamă! a zis Mihai printre dinți.

Au plecat lăsându-mă singură cu hârtiile pe masă și cu inima frântă. Am stat mult timp privind la ele, încercând să citesc literele mici, dar ochii îmi erau încețoșați de lacrimi.

A doua zi dimineață am auzit bătăi ușoare în ușă. Era doamna Lidia, vecina mea de la etajul doi. O femeie trecută de șaptezeci de ani, mereu cu un zâmbet cald și o vorbă bună.

— Ce s-a întâmplat aseară? Te-am auzit plângând… Pot intra?

Am dat din cap și am lăsat-o să intre. I-am povestit totul printre suspine: despre acte, despre amenințarea cu azilul, despre frica mea că voi rămâne fără nimic.

Lidia m-a ascultat atent și apoi a spus:

— Nu semna nimic! Știi că am lucrat la notar toată viața. Adu-mi actele să le citesc.

I-am dat hârtiile și am privit-o cum citește rând cu rând. La un moment dat a ridicat privirea:

— Vor să-ți ia casa! Dacă semnezi asta, nu mai ai niciun drept aici!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Cum puteau copiii mei să-mi facă una ca asta?

— Ce să fac? am întrebat-o disperată.

— Mergem la poliție dacă mai insistă. Și chemăm un avocat. Nu ești singură!

În zilele următoare, fetele au revenit cu soții lor, de data asta mai agresivi ca niciodată. Au început să țipe la mine:

— Ești nebună! Toate bătrânele își lasă casa copiilor! Ce vrei să faci cu ea?

Am tremurat de frică, dar Lidia era acolo. A ieșit din bucătărie și le-a spus răspicat:

— Dacă nu plecați imediat, chem poliția! Știu exact ce încercați să faceți!

Au plecat bombănind și amenințând că nu mă vor mai vizita niciodată. În ziua aceea am plâns ore întregi. M-am simțit trădată de propriii mei copii.

Lidia m-a ținut de mână și mi-a spus:

— Uneori familia nu e sângele tău, ci cei care îți sunt alături când ai nevoie.

Au trecut luni de atunci. Fetele nu m-au mai căutat. Uneori mă doare tăcerea lor mai mult decât orice ceartă. Dar Lidia vine zilnic la mine cu o cafea sau o supă caldă. Am început să mergem împreună la piață și să râdem ca două fete bătrâne care nu mai au nimic de pierdut.

M-am întrebat adesea: unde am greșit ca mamă? Cum ajung copiii să-și vadă părinții doar ca pe niște bunuri de împărțit? Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată… Dar știu sigur că nu sunt singură și că uneori salvarea vine de unde te aștepți mai puțin.