Noaptea în care mi-am dat afară fiul și nora: Când am spus „Destul!”

— Nu mai suport, Vlad! Nu mai suport! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam cheile în palmă, simțind metalul rece ca o ultimă ancoră de realitate. Era trecut de ora zece seara, iar în sufragerie, fiul meu și nora lui, Irina, stăteau cu fețele împietrite, ca niște străini care nu mai aveau ce să-și spună.

Nu știu exact când s-a rupt totul între noi. Poate în acea zi de iarnă, acum șase luni, când Vlad a venit acasă cu Irina și mi-au spus că vor să stea la mine „o perioadă”, până își găsesc ceva al lor. Am acceptat fără să clipesc. Sunt mama lui, cum să nu-l ajut? Dar perioada s-a transformat în luni, iar casa mea s-a umplut de tensiune, reproșuri și certuri mărunte.

— Mamă, nu exagera, a zis Vlad, evitându-mi privirea. Ești obosită, hai să vorbim mâine.

— Nu! Azi! Acum! am răspuns eu, simțind cum mi se urcă sângele la cap. Azi am venit acasă și am găsit iar musafiri neanunțați, gălăgie, mizerie în bucătărie și haine aruncate peste tot. Nu mai e casa mea! E ca o garsonieră studențească!

Irina a oftat teatral și s-a ridicat de pe canapea.

— Elena, nu e nevoie să faci atâta dramă. Suntem tineri, normal că avem prieteni. Și tu ai fost tânără odată.

M-a durut. M-a durut mai tare decât orice altceva spus până atunci. Pentru că da, am fost tânără. Dar am muncit pentru fiecare lucru pe care îl am. Am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit într-un accident stupid pe șantier. Am tras din greu ca Vlad să aibă tot ce-i trebuie. Și acum, când credeam că pot respira puțin, să mă bucur de liniște și de florile mele din balcon, casa mea devenise un câmp de bătălie.

În ultimele luni, fiecare zi era o provocare. Mă trezeam dimineața cu zgomote din bucătărie — Irina făcea smoothie-uri la blender la 7:30 fix, fără să-i pese că eu dormeam după tura de noapte la spital. Seara găseam chiuveta plină de vase murdare și resturi de mâncare pe masă. Vlad nu zicea nimic. Se retrăgea în camera lui cu laptopul și căștile pe urechi.

Am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, nu mai pot. Vreau liniște în casa mea. Vreau să pot merge desculță prin sufragerie fără să calc pe firimituri sau pe încălțările voastre.

— Mamă, ai devenit prea rigidă. Relaxează-te puțin!

Dar nu era vorba doar despre curățenie sau gălăgie. Era despre respect. Despre faptul că nu mă mai simțeam acasă la mine. Că nu mai aveam niciun cuvânt de spus în propria viață.

Când am ajuns acasă în seara aceea și am găsit încă trei prieteni ai lor râzând zgomotos în sufragerie, cu sticle de bere pe masă și muzica dată tare, ceva s-a rupt definitiv în mine.

— Afară! am spus scurt. Toți! Acum!

Vlad s-a ridicat brusc.

— Ce faci? Ne dai afară?

— Da! Pentru că nu mai pot! Pentru că nu mai vreau să fiu invitată în propria casă!

Irina a început să râdă ironic.

— Serios? O să ne dai afară la ora asta? Unde vrei să mergem?

— Oriunde! Dar nu aici! am răspuns eu, cu lacrimi în ochi. Mi-am scos cheile din geantă și le-am luat pe cele de la ei.

— Cheile rămân la mine. Când veți învăța să respectați o casă și o mamă, poate veți primi din nou o șansă.

Au plecat fără să spună nimic. Vlad a trântit ușa atât de tare încât mi-au vibrat geamurile. Am rămas singură în mijlocul sufrageriei goale, cu inima bătându-mi nebunește și cu un gust amar în gură.

O săptămână a trecut de atunci. Niciun telefon de la Vlad. Nicio veste. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă sunt o mamă rea sau doar o femeie care a ajuns la capătul puterilor.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a întrebat ieri:

— Elena, nu ți-e greu fără ei?

— Mi-e greu fără liniște și respect, i-am răspuns sincer.

În fiecare seară mă uit la telefon și sper să primesc un mesaj de împăcare. Dar apoi mă gândesc: dacă nu punem limite niciodată copiilor noștri adulți, îi ajutăm sau îi condamnăm? Oare dragostea de mamă trebuie să fie mereu sinonimă cu sacrificiul fără margini?

Poate că uneori trebuie să spui „destul”, chiar dacă doare. Poate că uneori trebuie să-ți recapeți viața — chiar dacă asta înseamnă să-ți pierzi pentru o vreme copilul.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul la liniște?