Datoria care ne-a rupt familia: Povestea mea despre bani, iertare și loialitate

— Nu pot să cred că iarăși aduci vorba despre bani, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Era târziu, fetița noastră, Ilinca, dormea deja, iar eu simțeam cum mă apasă tot mai tare povara ultimilor ani.

Vlad a oftat, evitându-mi privirea. — Nu vreau să ne certăm, Maria. Sunt părinții mei. Au avut nevoie atunci… Știi bine că nu ne-au cerut niciodată nimic înainte.

Am strâns pumnii pe marginea mesei. — Dar nici noi nu aveam! Erau banii pentru concediul meu de maternitate, pentru Ilinca… Ți-am spus de atâtea ori că nu e vorba doar de bani, ci de principiu. Mama m-a sunat și azi: „Maria, nu lăsa să treacă timpul, că uită lumea ce are de dat!”

Adevărul e că mama avea dreptate. Cinci ani trecuseră de când le-am dat socrilor mei 12.000 de euro pentru renovarea casei lor de vacanță din Sinaia. Atunci au spus că e o urgență, că ne vor da banii înapoi în cel mult un an. Dar timpul a trecut, promisiunile s-au stins și subiectul a devenit tabu la fiecare masă în familie.

Îmi amintesc perfect ziua când am mers la ei cu banii. Tatăl lui Vlad, domnul Dinu, era palid și agitat. — Maria, Vlad, vă mulțumim din suflet! O să vă dăm totul înapoi până la Crăciun, vă jur!

Soacra mea, doamna Elena, m-a luat de mână: — Să nu vă faceți griji, suntem familie! Nu v-am lăsa niciodată la greu.

Dar Crăciunul a venit și a trecut. Apoi încă unul. Și încă unul. De fiecare dată când încercam să aduc vorba despre bani, Vlad mă oprea: „Nu acum, Maria. Nu vreau să-i rănesc.”

În tot acest timp, am renunțat la multe. Am amânat renovarea camerei Ilincăi, am renunțat la vacanța pe care o visam la mare și am strâns cureaua la fiecare cumpărătură. Mama mă întreba mereu: „Ce faci cu socrii? Ai uitat că ai și tu un copil?”

Într-o seară de vară, când Ilinca avea febră și nu găseam bani pentru medicamente mai bune, am simțit că explodez. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot! Parcă nu mai sunt eu în casa asta.

— Maria, tu trebuie să-ți aperi familia ta! Dacă Vlad nu vrea să vorbească cu ai lui, vorbește tu! Nu e rușine să ceri ce-i al tău.

Dar cum să fac asta? Cum să mă duc la socrii mei și să le spun: „Dați-mi banii!” fără să par lacomă sau lipsită de inimă?

A doua zi, la prânz, Vlad a venit acasă abătut.

— Am vorbit cu tata… mi-a spus că încă nu pot să ne dea banii. Au avut niște probleme cu chiriașii din apartamentul din București.

— Vlad, dar noi ce facem? Tot noi strângem cureaua? Tot noi suntem cei care trebuie să înțeleagă?

— Maria… poate ar trebui să-i iertăm. Sunt părinții mei. Ce rost are să ne certăm pentru bani?

M-am ridicat brusc de la masă.

— Și dacă erau părinții mei? Ai fi zis la fel?

Vlad a tăcut. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil.

În weekendul următor am mers la socri la Sinaia. Casa arăta impecabil: fațada nouă, geamuri termopan, mobilier scump pe terasă. M-am uitat la Ilinca cum se juca în iarbă și m-a durut sufletul.

La cafea, doamna Elena a început să povestească despre planurile lor de a merge în Grecia vara viitoare.

— Poate mergem toți patru! Ce ziceți?

Am simțit cum îmi ard obrajii.

— Noi nu prea avem bani de vacanță anul ăsta… am zis încet.

Domnul Dinu s-a uitat scurt la Vlad și apoi la mine.

— Eh, lasă că vin și vremuri mai bune!

În mașină, pe drumul spre casă, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Mă simt umilită! Parcă suntem niște fraieri care au dat bani și acum trebuie să tacă din gură!

Vlad a încetinit mașina și s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Maria… dacă îi pierdem pe ai mei pentru niște bani? Dacă nu ne mai vorbesc niciodată?

Am plâns toată noaptea aceea. M-am întrebat dacă e corect să sacrific liniștea familiei mele pentru o datorie pe care nimeni nu vrea s-o recunoască.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Nu lăsa lucrurile nerezolvate. O să te doară toată viața.”

Am decis să scriu o scrisoare socrilor mei. Am pus totul pe hârtie: cât ne-au ajutat banii aceia atunci când aveam nevoie, cât ne-a durut lipsa lor și cât de mult ne dorim să fim respectați ca familie tânără.

Le-am trimis scrisoarea și am așteptat răspunsul cu inima strânsă.

După două zile, doamna Elena m-a sunat plângând:

— Maria… n-am vrut niciodată să vă rănim. Ne e rușine că n-am putut să vă dăm banii înapoi. Dar promitem că până la sfârșitul anului o să facem tot posibilul.

Vlad m-a îmbrățișat strâns:

— Ai avut curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

Acum încă așteptăm banii. Poate îi vom primi, poate nu. Dar cel mai greu a fost să recunosc că uneori dragostea de familie se lovește de zidul banilor și al orgoliului.

Mă întreb uneori: oare câte familii se destramă din cauza unor datorii nespuse? Merită liniștea sufletului mai mult decât dreptatea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?