Niciodată nu e prea târziu pentru iubire: Povestea mea la 60 de ani

— Ce faci, măi, Radu, iar stai cu ochii în gol? Mă trezesc din reverie la vocea lui Sorin, prietenul meu din liceu, care mă privește peste ceașca de cafea aburindă. Suntem la aceeași terasă din centrul Bucureștiului unde ne întâlnim de zeci de ani, dar azi ceva e diferit. Azi, în sufletul meu e furtună.

— Mă gândeam la Natalia, îi răspund încet, aproape rușinat. Sorin ridică din sprâncene și zâmbește șiret.

— Iar ai dat de una care să-ți dea lumea peste cap? La vârsta asta?

Îmi vine să râd și să plâng în același timp. La 59 de ani, după o viață întreagă în care am fugit de angajamente, de căsătorie, de copii, mă simt ca un adolescent care a descoperit prima iubire. Prietenii mei au trecut prin divorțuri, au crescut copii, au pierdut și au câștigat. Eu am rămas mereu același: Radu cel liber, cel care nu se leagă de nimic și de nimeni.

Dar libertatea are un preț. Seara, când mă întorc în apartamentul meu mic din Drumul Taberei, liniștea e apăsătoare. Am colecții întregi de viniluri și cărți, dar nu am cui să-i povestesc despre ele. Am avut femei în viața mea, dar niciuna nu a rămas. Mereu găseam un motiv să plec: nu eram pregătit, nu voiam responsabilități, nu voiam să renunț la ieșirile cu băieții sau la excursiile spontane prin țară.

Apoi a apărut Natalia. Am cunoscut-o la o expoziție de fotografie. Avea părul scurt, argintiu și ochii verzi ca iarba după ploaie. Am vorbit ore întregi despre artă, despre călătorii și despre cât de greu e să fii sincer cu tine însuți. La finalul serii mi-a spus:

— Știi, Radu, oamenii cred că după o anumită vârstă nu mai ai voie să visezi. Eu cred că abia atunci începe adevărata aventură.

M-a fascinat curajul ei. Natalia era divorțată de mulți ani, avea un băiat plecat în străinătate și o viață plină de prieteni și pasiuni. Nu părea să-i lipsească nimic, dar mi-a mărturisit într-o seară:

— Mi-e dor să iubesc și să fiu iubită. Nu ca la 20 de ani, ci cu liniștea și înțelepciunea pe care le-am câștigat cu greu.

Am început să ne vedem tot mai des. Plimbări prin Herăstrău, seri cu vin roșu și jazz vechi la mine acasă. Pentru prima dată după mult timp, nu mi-a mai fost frică să mă deschid. Dar tocmai atunci au început problemele.

Mama mea, o femeie tradiționalistă din Bacău, m-a sunat într-o seară:

— Radu, tu chiar nu vrei să-ți faci o familie? Să ai și tu pe cineva lângă tine la bătrânețe? Toți prietenii tăi au nepoți…

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Toată viața am fugit de presiunea asta. Dar acum, când chiar voiam să încerc, simțeam că e prea târziu. Natalia avea 56 de ani; copii nu mai puteam avea împreună. Prietenii mei făceau glume pe seama noastră:

— Ce faceți voi doi? Mergeți la azil împreună?

Râdeau, dar eu simțeam ironia ca pe un cuțit. Într-o seară i-am spus Nataliei:

— Crezi că are rost? Oamenii ne privesc ciudat. Mama nu înțelege… Poate trebuia să rămân singur.

Natalia m-a privit lung și mi-a luat mâna:

— Radu, oamenii vorbesc oricum. Dar tu ce vrei? Tu ce simți?

Nu știam ce să-i răspund. M-am trezit analizând fiecare decizie din trecut: toate femeile pe care le-am lăsat să plece, toate ocaziile ratate de frică sau orgoliu. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul.

Într-o zi am primit un mesaj de la fratele meu mai mic, Mihai:

— Radu, vino pe la noi duminică. Copiii te întreabă mereu de „unchiul cel cool”.

Am mers cu inima strânsă. În sufrageria lor gălăgioasă m-am simțit ca un străin printre ai mei. Nepoții mei alergau prin casă, râdeau și se certau pe jucării. Am simțit pentru prima dată regretul că nu am avut niciodată copii.

Seara i-am povestit Nataliei:

— Poate am ratat tot ce era important… Poate nu merit să fiu fericit acum.

Ea m-a îmbrățișat strâns:

— Nu există „prea târziu”, Radu. Există doar „acum”. Dacă vrei să fii fericit, fă-o acum.

Am decis atunci să risc totul. Să nu mai fug. Să-mi asum iubirea asta târzie și ciudată pentru unii. Să-i spun mamei adevărul:

— Mamă, poate nu-ți vei ține niciodată nepoții în brațe din partea mea. Dar vreau să fiu fericit cu Natalia.

A plâns mult atunci la telefon. Dar după câteva luni a acceptat s-o cunoască pe Natalia. Au stat ore întregi la povești despre copilărie și rețete moldovenești.

Prietenii mei au început să ne invite împreună la petreceri și excursii. Unii încă fac glume, dar nu mă mai doare.

Acum stau cu Natalia pe balconul nostru mic din București și privesc apusul peste blocuri gri. Nu avem copii sau nepoți care să ne umple casa de gălăgie. Dar avem liniștea și bucuria unei iubiri găsite târziu.

Mă întreb adesea: dacă aș fi făcut alte alegeri, aș fi fost mai fericit? Sau poate tocmai drumul ăsta lung și singuratic m-a pregătit pentru iubirea adevărată?

Voi ce credeți? E vreodată prea târziu să începi o nouă viață?