Jurnalul pe care nu trebuia să-l citesc niciodată

— Mamă, nu cred că ar trebui să umbli prin lucrurile mele, mi-a spus Irina cu vocea aceea rece, pe care nu i-o știam. Am rămas cu mâna pe sertarul biroului ei, încremenită ca o statuie. Într-o fracțiune de secundă, am simțit cum tot aerul din cameră se subțiază, cum privirea ei mă străpunge. Nu voiam să-i spun că am găsit jurnalul din greșeală, că l-am deschis fără să-mi dau seama ce fac, că am citit doar câteva rânduri… dar adevărul e că nu m-am putut opri.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să-ți ardă ochii de la plâns, dar să nu poți plânge cu adevărat. Să ții în tine totul, ca să nu rănești și mai tare. Am ieșit din apartamentul Irinei cu torba de haine într-o mână și cu sacul de cărți pentru Vlad în cealaltă. Nici măcar nu mi-a spus să rămân peste noapte. Nici un „mama, stai jos”, nici un gest de afecțiune. Pentru prima dată, am simțit că nu mai sunt binevenită în viața copilului meu.

Totul a început cu o vizită banală. Irina mă rugase să stau cu Vlad cât merge ea la serviciu. Am ajuns devreme, am făcut ordine prin bucătărie, am pus la spălat câteva haine. Vlad s-a jucat liniștit cu mașinuțele lui, iar eu am început să strâng jucăriile împrăștiate prin sufragerie. Când am intrat în camera Irinei să pun niște haine la loc, am dat peste un caiet cu copertă mov, ascuns sub o pernă. Nu știu ce m-a împins să-l deschid. Poate curiozitatea, poate dorința de a fi mai aproape de ea.

Primele pagini erau pline de gânduri despre serviciu, despre oboseală și griji. Dar apoi am dat peste rânduri care m-au zguduit: „Uneori simt că mama nu mă ascultă niciodată cu adevărat. Că tot ce fac e să mă judece sau să-mi spună ce ar trebui să fac. Mi-e greu să-i spun ce simt pentru că mereu are o părere mai bună despre cum ar trebui să fiu.”

Am citit și recitit acele rânduri până când literele s-au amestecat în ochii mei. Nu-mi venea să cred că fiica mea simte atâta distanță față de mine. M-am gândit la toate momentele în care i-am spus „lasă că știu eu mai bine”, la toate sfaturile pe care le-am dat fără să mi le ceară. La toate dățile când am criticat-o pentru că nu gătea destul de des sau pentru că Vlad era prea răsfățat.

Când Irina s-a întors acasă, m-a găsit în camera ei, cu jurnalul în mână. Nu mi-a spus nimic la început. Doar s-a uitat la mine lung, apoi a rostit acea frază care m-a tăiat ca un cuțit: — Mamă, nu cred că ar trebui să umbli prin lucrurile mele.

Am încercat să mă justific: — Irina, nu voiam… Am găsit caietul din greșeală… Dar ea m-a întrerupt: — Nu contează cum l-ai găsit. Contează că ai citit ceva ce era doar pentru mine.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad a venit și s-a agățat de piciorul meu: — Buni, rămâi la noi? Irina i-a răspuns repede: — Buni trebuie să plece azi, Vlad.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi, cu ochii încețoșați de lacrimi.

În zilele care au urmat, am încercat să-mi găsesc liniștea. Am stat singură în apartamentul meu mic din cartierul Dristor, privind pe geam la blocurile cenușii și la copiii care se jucau printre mașini. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Oare chiar am fost atât de critică? Oare chiar nu am știut să-mi ascult copilul?

Am încercat să-i scriu Irinei un mesaj: „Îmi pare rău că ți-am citit jurnalul. Nu voiam să te rănesc.” Nu mi-a răspuns.

Au trecut două săptămâni până când m-a sunat. Vocea ei era distantă: — Poți veni mâine după Vlad? Am nevoie să merg la medic.

Am ajuns la ea acasă cu inima cât un purice. Vlad m-a întâmpinat vesel, dar Irina abia m-a privit. Am încercat să vorbesc cu ea: — Irina, te rog… Hai să discutăm…

— Nu acum, mamă. Sunt obosită.

Am petrecut ziua cu Vlad, încercând să fiu veselă pentru el. Dar în sufletul meu era furtună. Seara, când Irina a venit acasă, am încercat din nou:

— Știu că te-am rănit… Dar te rog, spune-mi ce simți.

A oftat adânc:

— Mamă, nu e doar despre jurnal. E despre tot ce s-a adunat între noi în ultimii ani. Mereu ai impresia că știi ce e mai bine pentru mine. Mereu mă corectezi, mă critici… Nu simt că pot fi eu însămi lângă tine.

M-am simțit mică, neputincioasă. Am vrut să-i spun că tot ce am făcut a fost din dragoste, dar mi-am dat seama că dragostea mea a sufocat-o uneori.

— Îmi pare rău… Nu știam că te fac să te simți așa…

Irina a dat din cap:

— Poate ar trebui să ne vedem mai rar o vreme.

Am plecat din nou cu ochii în lacrimi. M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta. Dacă toate ajung într-o zi străine pentru propriii copii.

Sunt nopți în care stau trează și mă întreb: oare chiar există un moment când trebuie să-i lăsăm pe copii să fie doar ai lor? Oare dragostea unei mame poate răni atât de tare? Voi ce credeți?