Am decis să-mi tratez nora și fiul așa cum mă tratează ei: Povestea unei mame care a învățat să spună „nu”

— Mamă, vino te rog la noi! Anca are febră mare și nu poate avea grijă de copii. Eu sunt la serviciu, nu pot lipsi! Te rog, ajută-ne!
Vocea lui Vlad răsuna disperată în telefon, dar eu stăteam pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. Priveam pe fereastră la ploaia care bătea în geamuri și simțeam cum inima mi se strânge. Era a treia oară săptămâna asta când mă sunau să mă duc să stau cu nepoții.

— Vlad, nu pot azi. Am programare la medic și apoi trebuie să merg la farmacie. Și eu mă simt rău.

A urmat o tăcere grea. Știam ce va urma.

— Bine, mamă… Dar nu știu ce să facem. Anca e praf, copiii sunt agitați…

Am închis telefonul cu un nod în gât. M-am ridicat încet și m-am uitat în oglindă. Chipul meu obosit, ridurile adânci, ochii roșii de nesomn. M-am întrebat când am ajuns să fiu doar „mama care ajută”, nu Maria, femeia care are și ea nevoie de grijă.

Totul a început după ce Vlad s-a căsătorit cu Anca. La început, eram fericită. Îmi imaginam că vom fi o familie unită, că voi avea o noră ca o fiică. Dar Anca era mereu rece cu mine. Nu mă invita niciodată la masă, nu mă întreba niciodată dacă am nevoie de ceva. Doar când aveau nevoie de ajutor cu copiii sau cu treburile casei mă sunau.

— Mamă, poți să vii să iei copiii de la grădiniță? — Mamă, poți să faci niște sarmale pentru duminică? — Mamă, poți să ne ajuți cu curățenia?

Niciodată nu era „Mamă, ce mai faci? Ai nevoie de ceva?”

Într-o zi, după ce am stat opt ore cu nepoții, am ajuns acasă epuizată. Am găsit frigiderul gol și am plâns în fața ușii. Nimeni nu-mi adusese măcar o pâine sau un borcan de zacuscă. Am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Maria, trebuie să le spui! Nu ești servitoarea lor! — mi-a spus ea răspicat.

Dar cum să le spun? Vlad e singurul meu copil. Mi-e teamă că dacă refuz, se vor supăra și nu-mi vor mai da voie să-mi văd nepoții.

Apoi a venit ziua aceea fatidică. Era ziua mea de naștere. Am pregătit cozonac și prăjituri, am pus masa frumos și am așteptat. Au venit pe fugă, au mâncat repede și au plecat fără să-mi spună „La mulți ani”. Am rămas singură la masă, cu lumânările stinse și lacrimile curgând pe obraji.

În noaptea aceea am luat o hotărâre: voi începe să mă pun pe mine pe primul loc.

A doua zi, când m-a sunat Vlad:

— Mamă, poți veni azi? Avem nevoie de tine!

Am răspuns calm:

— Nu pot azi. Am planuri.

— Ce planuri? — a întrebat el mirat.

— Merg la film cu Elena.

A urmat o liniște lungă.

— Bine… — a spus el încet.

Am simțit pentru prima dată că am control asupra vieții mele.

Zilele au trecut și am început să refuz tot mai des. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut oameni noi, am început să râd din nou.

Anca m-a sunat într-o seară:

— Maria, Vlad e supărat că nu mai vii pe la noi. Copiii te întreabă mereu de tine.

— Și eu îi iubesc pe copii — i-am spus — dar și eu am nevoie de timp pentru mine.

A tăcut. Apoi a spus:

— Nu m-am gândit niciodată că poate ai nevoie de ajutor sau de companie…

— Știi, Anca — i-am răspuns — uneori simt că sunt bună doar când aveți nevoie de mine. Mi-ar plăcea să mă invitați la voi doar ca să stăm împreună, nu doar ca să vă ajut.

A doua zi am găsit un buchet de flori la ușă și un bilet: „Te așteptăm duminică la prânz. Fără nicio rugăminte.”

Am plâns de bucurie.

Dar nu totul s-a rezolvat peste noapte. Vlad încă se supără când îl refuz, iar Anca încă uită uneori să mă întrebe ce mai fac. Dar acum știu că pot spune „nu” fără frică.

Uneori mă întreb: oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste? Câte femei uitate între patru pereți, care își sacrifică viața pentru copii care uită să le mulțumească?

Poate că e timpul ca noi toate să învățăm să spunem „ajunge”. Să ne cerem dreptul la respect și iubire.

Mă uit în oglindă și zâmbesc: „Oare cât valorează o mamă dacă nu știe să se prețuiască singură?”