De ce am acceptat să am grijă de nepotul meu: O lecție despre iubire și reziliență

— Mamă, te rog, nu am cu cine să-l las pe Vlad astăzi! E răcit, nu-l primesc la grădiniță și eu trebuie să ajung la serviciu. Te rog, doar azi!
Vocea Ioanei, fiica mea, tremura la telefon. Era ora 6:30 dimineața și abia mă ridicasem din pat. Mă uitam la ceas, încercând să-mi adun gândurile. De când s-a mutat Raluca, nepoata cea mare, la facultate în Cluj, casa parcă s-a golit de energie tânără. Acum, Vlad, băiețelul de patru ani al Ioanei, era singurul care mai aducea viață în sufrageria mea plină de bibelouri și fotografii vechi.

— Bine, Ioana, adu-l. Dar să știi că nu mai am răbdarea de altădată…
— Mulțumesc, mamă! Promit că vin cât pot de repede după el!

Am închis telefonul și m-am uitat lung în oglindă. Ridurile din jurul ochilor păreau mai adânci ca niciodată. Mi-am amintit de zilele când eu eram cea care cerea ajutorul mamei mele. Acum rolurile se inversaseră.

La ora 7:15, Ioana a apărut pe ușă cu Vlad în brațe. Băiețelul avea obrajii roșii și ochii ușor încețoșați de febră. M-a privit cu o tristețe care mi-a sfâșiat inima.

— Bunico… pot să mă uit la desene?

— Hai să bem întâi un ceai cald, Vlad. Apoi vedem noi cu desenele.

Ioana mi-a lăsat instrucțiuni stricte: „Nu-i da dulciuri! Să nu iasă afară! Să-i dai siropul la ora 10!” Am simțit cum mă apasă responsabilitatea. Nu mai eram tânără și nici nu mai aveam energia de altădată. Dar n-am vrut să arăt asta.

După ce Ioana a plecat în grabă, Vlad s-a cuibărit pe canapea cu păturica lui preferată. Am încercat să-i citesc o poveste, dar după câteva pagini a început să tușească și să plângă.

— Vreau la mama…

Am simțit un nod în gât. Ce puteam să-i spun? Știam cât de greu îi era fără mama lui, dar și cât de greu îmi era mie să-l liniștesc. Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a smucit și a început să plângă mai tare.

— Bunico, tu nu știi să fii ca mama!

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice boală. M-am retras puțin, lăsându-l să se liniștească singur. M-am dus în bucătărie și am început să pregătesc supa lui preferată, așa cum făceam pentru Ioana când era mică.

Pe la ora 9:30, Vlad a venit tiptil după mine.

— Bunico… mi-e foame.

I-am pus supa în farfuria cu dinozauri și l-am privit cum mănâncă încet. În timp ce sorbea din lingură, mi-am amintit de copilăria Ioanei. Era tot așa de sensibilă când era bolnavă. Mereu voia să stea doar cu mine.

După masă, Vlad a vrut să se joace cu mașinuțele lui. Am încercat să intru în jocul lui, dar nu mai știam regulile. El voia să facem curse pe covor, eu voiam doar să stau jos și să-l privesc.

— Bunico, tu nu știi să te joci! Raluca știa!

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. Raluca era mereu răbdătoare cu el, dar acum era departe. Am simțit pentru prima dată că nu mai sunt suficientă pentru nepoții mei.

La ora 10 fix i-am dat siropul, așa cum mi-a spus Ioana. Vlad a făcut mofturi și a scuipat jumătate din el pe bluza mea nouă.

— Nu vreau sirop! Vreau la mama!

Am ridicat vocea fără să vreau:

— Vlad! Ajunge! Și eu sunt obosită! Și eu vreau liniște!

S-a uitat la mine speriat și a început să plângă în hohote. Atunci am cedat și eu. Am plâns împreună, fiecare pentru dorurile lui.

După câteva minute, Vlad s-a apropiat timid:

— Bunico… îmi pare rău că te-am supărat.

L-am luat în brațe și l-am strâns tare. Pentru prima dată în ziua aceea am simțit că suntem o echipă.

Pe la prânz, Ioana m-a sunat:

— Mamă, totul e bine? Cum se simte Vlad?

Am ezitat o clipă:

— E greu… dar ne descurcăm. Îmi e dor de vremurile când erai tu mică.

Ioana a tăcut câteva secunde.

— Știu că nu e ușor… Îți mulțumesc că mă ajuți. Fără tine n-aș putea merge mai departe.

După-amiaza a trecut mai ușor. Vlad a adormit pe canapea ținându-mă de mână. L-am privit mult timp cum doarme și mi-am dat seama cât de repede trece timpul. Parcă ieri era Ioana micuță și avea nevoie de mine la fiecare pas.

Când Ioana a venit după Vlad seara, m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă… nu știu ce m-aș face fără tine!

Am zâmbit printre lacrimi:

— Nici eu fără voi…

În acea seară, după ce casa s-a golit din nou, m-am așezat pe fotoliu și am privit fotografiile vechi de pe perete. Mi-am dat seama că fiecare generație are luptele ei, dar dragostea rămâne puntea dintre noi.

Oare cât timp vom mai reuși să fim alături unii de alții? Oare știm să ne spunem destul de des cât de mult ne iubim?