Soacra mea, crucea mea: Povestea unei răzbunări tăcute

— Nu ești bună de nimic, Irina! Dacă Vlad ar fi ascultat de mine, acum era însurat cu o fată adevărată, nu cu una ca tine!

Cuvintele Rodicăi mi-au răsunat în urechi ca un ecou amar, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară săptămâna aceea când soacra mea mă umilea în propria casă. Vlad, soțul meu, stătea cu privirea în pământ, prins între două iubiri: cea pentru mama lui și cea pentru mine. De paisprezece ani trăiam acest coșmar domestic, încercând să-mi păstrez demnitatea și să nu las ura să mă schimbe.

M-am căsătorit cu Vlad la douăzeci și trei de ani, plină de speranță și dragoste. Eram amândoi tineri, visători, convinși că împreună putem trece peste orice. Dar Rodica, mama lui Vlad, nu a acceptat niciodată că fiul ei nu-i mai aparține doar ei. De la început a găsit nod în papură la orice făceam: ba că gătesc prost, ba că nu știu să țin casa curată, ba că nu sunt destul de „femeie” pentru Vlad.

— Mamă, te rog, nu mai vorbi așa cu Irina! îi spunea Vlad uneori, dar vocea lui era slabă, lipsită de convingere. Rodica îl privea cu ochii ei reci și-l făcea să se simtă vinovat că mă apără.

Ani la rând am încercat să-i câștig respectul. I-am dus flori de ziua ei, am gătit mâncărurile preferate, am mers cu ea la doctor când avea nevoie. Nimic nu era suficient. Când s-a născut fiica noastră, Ana, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar Rodica a găsit un nou motiv de critică: „Nu știi să crești un copil! Lasă-mă pe mine!”

Într-o zi, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina mea, doamna Stela, m-a văzut și mi-a spus:

— Irina, nu lăsa pe nimeni să-ți strice sufletul. Oamenii ca Rodica nu se schimbă niciodată.

Avea dreptate. Dar eu încă speram. Am început să mă retrag în mine, să evit conflictele. Vlad devenea tot mai absent, prins între serviciu și încercările disperate de a împăca pe toată lumea. Ana creștea și simțea tensiunea din casă.

Într-o seară de iarnă, Rodica a venit la noi fără să anunțe. Era nervoasă că Vlad nu răspunsese la telefon. A intrat val-vârtej în bucătărie și a început să țipe:

— Ce fel de soție ești tu? De ce nu răspunzi la telefon când te sun eu? Nu vezi că Vlad are nevoie de o femeie adevărată lângă el?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am lăsat farfuria din mână și i-am spus calm:

— Rodica, te rog să pleci. Nu mai pot trăi așa.

A izbucnit într-un râs batjocoritor:

— Cine ești tu să-mi spui mie ce să fac?

Vlad a intervenit timid:

— Mamă, Irina are dreptate. Trebuie să ne respecți casa.

Rodica a plecat trântind ușa. După acea seară, s-a răcit complet față de noi. Nu ne-a mai vizitat luni întregi. Am simțit o ușurare ciudată, dar și o tristețe adâncă pentru Vlad.

Apoi a venit vestea: Rodica fusese diagnosticată cu o boală gravă. Avea nevoie de ajutor zilnic. Ceilalți copii ai ei locuiau în străinătate și nu puteau veni acasă. Vlad era singurul care putea avea grijă de ea.

— Irina, trebuie să mergem la mama… Nu are pe nimeni altcineva.

Am simțit un nod în gât. Toți anii de umilințe și răutăți mi-au trecut prin fața ochilor. Dar Ana m-a privit cu ochii ei mari și sinceri:

— Mami, bunica are nevoie de tine…

Am mers împreună la Rodica. Era slabă, abătută, dar încă mândră. Când m-a văzut la ușă, a oftat:

— N-ai venit să mă vezi că-ți pare rău de mine… Ai venit pentru Vlad.

Am lăsat vorbele să treacă pe lângă mine și m-am apucat să fac curat prin casă. Zilele au trecut greu. Rodica refuza ajutorul meu la început, dar boala o slăbea pe zi ce trecea.

Într-o dimineață, când îi pregăteam ceaiul, am auzit-o plângând în dormitor. Am intrat încet și am văzut-o micșorată sub plapumă.

— Irina… îmi pare rău… N-am știut să fiu altfel… Mi-a fost frică să nu-l pierd pe Vlad…

Am simțit cum mi se frânge inima. Toată ura pe care o simțisem dispăruse într-o clipă. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Nu l-ai pierdut niciodată… Dar ai pierdut ani prețioși cu noi.

Rodica a început să plângă în hohote. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, omenească.

Au urmat luni grele. Am avut grijă de ea până la final. În ultimele zile mi-a spus:

— Dacă aș putea da timpul înapoi… Ți-aș mulțumi pentru tot ce ai făcut pentru Vlad și Ana.

Când s-a stins, am simțit un gol imens. Vlad m-a îmbrățișat strâns:

— Fără tine n-aș fi reușit…

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare merită să porți ură în suflet? Sau ar trebui să avem puterea să iertăm înainte ca viața să ne forțeze s-o facem? Voi ce ați face dacă ați fi fost în locul meu?