Rușinea din Ochii Fiicei Mele
— Mamă, nu poți să mă ajuți nici măcar cu avansul pentru apartament? Toți părinții fac asta pentru copiii lor!
Vocea Anei, fiica mea, răsună în bucătăria mică, printre farfuriile vechi și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai. Încerc să-i răspund, dar cuvintele mi se blochează în gât. O privesc: are 27 de ani, e frumoasă, cu ochii mari și negri ca ai tatălui ei. Dar acum, ochii aceia mă privesc cu reproș.
— Ana, știi că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere… Am fost profesoară toată viața, nu am avut niciodată bani mulți…
— Dar părinții lui Vlad ne-au dat deja 10.000 de euro! Tu nu poți nici măcar 1.000?
Simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Îmi amintesc de anii în care am crescut-o singură, după ce Mihai, soțul meu, s-a stins de cancer. Aveam 42 de ani când am născut-o pe Ana, după ani de tratamente și speranțe spulberate. Am pus totul pe pauză pentru ea: cariera, prieteniile, chiar și bucuriile mici. Am trăit pentru ea.
— Ana, dacă aș putea…
— Lasă, mamă! Nu mai contează!
Se ridică brusc de la masă și pleacă trântind ușa. Rămân singură, cu ceaiul rece și inima grea. Mă uit la poza cu noi două din ziua absolvirii ei: zâmbea larg, mândră că e fata profesoarei Maria Dumitrescu. Atunci nu-i păsa că nu avem bani de vacanțe exotice sau haine de firmă. Atunci eram tot universul ei.
Seara, mă sună sora mea, Elena.
— Ce-ai pățit, Maria? Ai vocea stinsă.
Îi povestesc totul printre suspine.
— Nu e vina ta că n-ai bani! Ai făcut tot ce-ai putut pentru Ana. Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul…
— Poate am greșit undeva… Poate trebuia să fiu mai aspră cu ea, să-i explic mai bine cum stau lucrurile…
— Nu te învinovăți! Vlad vine din altă lume. Părinții lui au afaceri, tu ai avut catedra și dragostea ta. Nu se compară!
Nu pot dormi toată noaptea. Mă gândesc la copilăria Anei: la rochițele cusute de mine din resturi de materiale, la serile când îi citeam povești la lumina unei veioze vechi, la zilele când mergeam împreună la piață și ne permiteam doar mere și pâine proaspătă. Niciodată nu s-a plâns atunci.
A doua zi primesc un mesaj: „Mamă, Vlad zice că ar trebui să te muți la noi la țară. Acolo e mai ieftin și poate vinzi apartamentul să ne ajuți.”
Mă prăbușesc pe scaun. Să-mi vând casa? Singurul loc unde am amintirile cu Mihai și copilăria Anei? Să mă mut la țară, într-o casă străină, printre oameni pe care nu-i cunosc?
Îi răspund scurt: „Nu pot face asta.”
După câteva zile vine la mine supărată.
— Mamă, nu înțelegi! Vlad zice că e normal ca părinții să-și ajute copiii! De ce nu vrei să faci un efort?
— Ana, am făcut eforturi toată viața pentru tine! Am renunțat la tot ca să-ți fie bine! Nu pot să-mi vând sufletul pentru bani!
— Nu e vorba doar despre tine! E vorba despre familia mea acum!
— Și eu ce sunt? Eu nu mai contez?
Se lasă o tăcere grea între noi. O văd cum se uită pe fereastră, evitându-mi privirea.
— Toată lumea râde de mine că mama mea e săracă… La nuntă toți au întrebat cât ai dat… N-am avut ce să spun…
Simt cum mi se rupe inima. Pentru prima dată realizez că Ana chiar se rușinează cu mine. Nu pentru că sunt rea sau absentă, ci pentru că sunt săracă.
— Ana… banii vin și pleacă. Dar dragostea rămâne.
— Dragostea nu plătește ratele!
Pleacă din nou supărată. Rămân singură zile întregi. Vecina mea, tanti Viorica, mă găsește plângând pe bancă în fața blocului.
— Ce-ai pățit, Mărioară?
Îi spun totul.
— Săraca fată… dar și tu… ai muncit o viață! Copiii ăștia nu mai știu ce-i greu… Eu am trei băieți și niciunul nu m-a întrebat vreodată cât am în buzunar!
Mă simt puțin mai bine după discuția cu ea. Dar rana rămâne.
Într-o duminică vine Ana cu Vlad.
— Mamă, am discutat și credem că cel mai bine ar fi să vinzi apartamentul și să vii la noi. Oricum ești singură aici…
Îl privesc pe Vlad: e sigur pe el, vorbește ca un om care n-a dus lipsa niciodată.
— Maria, gândește-te: acolo ai avea grija noastră, ai fi aproape de nepoți…
Îl întrerup:
— Nu pot face asta. Aici e casa mea. Aici am trăit cu Mihai, aici a crescut Ana. Nu pot renunța la tot pentru niște bani care oricum nu vor fi niciodată destui!
Ana începe să plângă.
— Atunci să nu te miri dacă nu o să mai vin prea des…
Mă doare fiecare cuvânt al ei ca o rană deschisă. Dar nu cedez.
Trec luni în care ne vedem rar. De Crăciun vine singură.
— Mamă… îmi pare rău… Poate am fost prea dură…
O strâng în brațe fără să spun nimic. Știu că rana dintre noi va rămâne mult timp deschisă.
Uneori mă întreb: oare unde am greșit? Oare dragostea unei mame valorează atât de puțin în fața banilor? Voi ce credeți — poate fi vindecată o astfel de ruptură sau banii chiar schimbă totul?