O lecție despre dezamăgire: Cum mama lui Vlad m-a salvat de o viață de regrete

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în bucătăria lui mică din Drumul Taberei. El s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.

— Ce ai, Ilinca? De ce faci așa? Nu vezi că totul merge bine între noi?

Dar nu mergea. De luni bune simțeam că ceva nu e în regulă. Vlad era mereu ocupat, mereu obosit, mereu cu gândul în altă parte. Îmi spunea că mă iubește, dar nu mai era prezent. Eu aveam 29 de ani, el 35. Ne cunoscuserăm la birou, la o ședință interminabilă despre restructurări. M-a cucerit cu umorul lui sec și cu ochii verzi care păreau să vadă direct în sufletul meu. Am început să ieșim împreună, să ne facem planuri, să visăm la o viață comună. Părea perfect.

Dar perfecțiunea s-a fisurat încet-încet. Prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă a fost când am mers la părinții lui, la Ploiești, de Paște. Mama lui, doamna Stanciu, m-a privit lung și mi-a spus pe un ton blând:

— Ilinca, tu chiar îl cunoști pe Vlad?

Am râs atunci, crezând că e doar gelozia unei mame. Dar privirea ei m-a urmărit zile întregi. În noaptea aceea, am auzit-o vorbind cu soțul ei în bucătărie:

— Nu-mi place cum se poartă Vlad cu fata asta. E prea rece. Parcă nu-i pasă de ea.

M-am prefăcut că dorm, dar fiecare cuvânt mi-a rămas întipărit în minte.

Când ne-am întors în București, am încercat să vorbesc cu Vlad despre ce simt. S-a enervat:

— Ce ai cu mama? Mereu găsește ceva de comentat! Nu-i băga în seamă prostiile!

Dar nu era doar mama lui. Prietena mea cea mai bună, Simona, îmi spunea același lucru:

— Ilinca, parcă nu mai ești tu de când ești cu el. Ești mereu tensionată, mereu obosită.

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate eram eu prea sensibilă? Poate ceream prea mult?

Apoi au început certurile mici: de ce nu am spălat vasele, de ce am întârziat la întâlnire, de ce am cheltuit prea mult la supermarket. Vlad devenea tot mai irascibil. Într-o seară, după o discuție aprinsă despre bani, a trântit ușa și a plecat fără să spună nimic.

Am rămas singură în apartament, cu inima strânsă și lacrimile curgând pe obraji. M-am uitat la poza noastră de la mare, zâmbind larg pe plajă. Unde dispăruse fericirea aia?

Într-o zi de duminică, doamna Stanciu m-a sunat:

— Ilinca, pot să vin pe la tine? Vreau să vorbim.

Am acceptat cu inima strânsă. A venit cu un cozonac cald și o privire tristă.

— Draga mea, știu că nu e treaba mea… dar vreau să-ți spun ceva ce poate nu vezi acum. Vlad a fost mereu așa. Tatăl lui a fost rece cu mine ani de zile și am rămas din frică și rușine. Nu vreau să treci prin ce am trecut eu.

Am izbucnit în plâns. Era ca și cum cineva mi-ar fi dat voie să simt tot ce ținusem ascuns luni întregi.

— Dar îl iubesc… Nu pot să renunț acum…

— Dragostea nu trebuie să doară așa, Ilinca. Meriți mai mult decât atât.

După discuția aceea, am început să văd lucrurile altfel. Am încercat din nou să vorbesc cu Vlad despre relația noastră. De data asta a ridicat vocea:

— Dacă nu-ți convine, pleacă! Nu te țin cu forța!

Am plecat. Cu inima frântă și valiza plină de haine și regrete. M-am mutat la Simona pentru câteva săptămâni și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Au trecut luni până am reușit să mă adun. Am început terapie, am ieșit cu prietenele, am redescoperit bucuria micilor lucruri: o cafea bună dimineața, o carte citită pe balcon, o plimbare prin Herăstrău.

Doamna Stanciu mi-a scris un mesaj scurt după câteva luni: „Sper că ești bine. Să nu uiți niciodată cât valorezi.”

Acum, privind înapoi, știu că m-a salvat de o viață plină de compromisuri și nefericire. Îi sunt recunoscătoare pentru curajul ei de a-mi spune adevărul.

Mă întreb uneori: câte femei rămân în relații care le rănesc doar din teamă sau rușine? Cât de mult ne ascultăm inima și cât ne lăsăm conduse de așteptările celorlalți?