Cererea neașteptată a bunicii: Prețul iubirii sau al sacrificiului?

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Mara, fetița mea de șase ani, desena fluturi pe colțul mesei din bucătăria bunicii. Era o seară de joi, iar mirosul de ciorbă proaspătă plutea în aer, dar între noi plutea altceva: o tensiune grea, ca o ceață care nu se mai risipește.

Bunica Ileana, cu basmaua ei veche și ochii mici, dar pătrunzători, nu s-a clintit. — Nu cer mult, doar atât cât să nu simt că munca mea e degeaba. Să știi că și eu am nevoie de bani pentru medicamente și facturi. Nu mai sunt tânără, Ana.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am uitat la Mara, care nu înțelegea nimic din discuția noastră. Pentru ea, bunica era un univers de povești și prăjituri calde. Pentru mine, în acel moment, devenise o străină.

Totul a început după ce soțul meu, Paul, a plecat la muncă în Germania. Salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Bunica s-a oferit să aibă grijă de Mara după grădiniță. Am crezut că face asta din dragoste. Dar acum, după aproape un an, mi-a cerut să-i dau 500 de lei pe lună.

— Mamă, nu-mi permit! Știi cât câștig. Și tu ai spus că vrei să stai cu Mara…

— Am spus, dar nu m-am gândit că va fi atât de greu. Copiii nu sunt ușor de crescut. Tu ai uitat cât te-ai zbătut cu Mara când era mică? Eu nu mai am răbdarea și puterea de atunci.

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Afară ploua mărunt peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am sprijinit de balustradă și am încercat să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese mama să-mi ceară bani pentru nepoata ei?

Telefonul a vibrat în buzunar. Era Paul.

— Ce faci? Cum e Mara?

— Bine… Dar am o problemă cu mama. Vrea bani pentru că are grijă de fată.

A urmat o tăcere lungă.

— Ana… poate are dreptate. E bătrână, are nevoie de ajutor. Nici eu nu pot trimite mai mult de aici…

M-am simțit trădată. Toți păreau să uite cât m-am sacrificat eu pentru familie. Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

Când am intrat înapoi în bucătărie, bunica stătea cu mâinile împreunate pe masă. Mara adormise cu capul pe caietul ei.

— Ana, nu vreau să ne certăm. Dar nici nu pot să mă prefac că totul e ușor. Mă dor oasele, mă dor ochii… Și tu vii târziu, uneori nici nu apuci să vorbești cu Mara.

— Și ce vrei să fac? Să o las singură acasă? Să renunț la serviciu?

— Nu știu… Poate găsim o soluție împreună.

Am început să plâng în hohote. M-am simțit mică și neputincioasă. Toată viața am crezut că familia e locul unde primești fără să ceri nimic în schimb. Dar poate că m-am înșelat.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Mihaela, m-a văzut abătută.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine.

— Ana, nu ești singura. Și mama mea mi-a cerut bani când a stat cu băiatul meu. Poate e normal… Poate noi suntem cele care trebuie să ne schimbăm așteptările.

Dar eu nu puteam accepta asta. Seara am stat mult timp pe gânduri. Mi-am amintit cum bunica mă lua de la școală când eram mică și îmi făcea clătite chiar dacă era obosită după schimbul de noapte la fabrică. Oare atunci cine îi dădea ei bani?

În weekend am decis să vorbesc deschis cu ea.

— Mamă, hai să facem un calcul împreună. Uite cât pot să-ți dau lunar fără să rămânem fără bani de mâncare. Și dacă ai nevoie de altceva — medicamente sau haine — spune-mi și încercăm să găsim o soluție.

A oftat adânc.

— Nu vreau să te împovărez… Dar nici nu mai pot ca înainte. Poate ar trebui să găsești pe cineva să stea cu Mara după grădiniță.

M-am uitat la ea și am văzut cât de mult a îmbătrânit în ultimii ani. Poate că cererea ei nu era despre bani, ci despre recunoaștere și sprijin.

În acea seară am stat toate trei pe canapea și am citit povești până târziu. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou o familie — imperfectă, dar unită prin nevoia de a fi împreună.

Acum mă întreb: oare cât valorează cu adevărat timpul și dragostea celor dragi? Și câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru a păstra familia întreagă?