Sub aceeași umbrelă, două vieți: Povestea unei trădări neașteptate

— Ce-i asta, Vlad? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând fotografia între degete ca pe o dovadă a unei crime. El s-a uitat la mine, cu ochii mari, de parcă nu înțelegea nimic. Dar eu știam. Simțeam în stomac un gol pe care nu-l mai simțisem niciodată. Era sâmbătă dimineața, încă în pijamale, cu părul prins la repezeală și cafeaua aburindă pe masă. Totul părea normal până în clipa aceea.

Am găsit plicul sub preș când am ieșit după ziar. Era alb, fără timbru, fără expeditor, doar cu numele meu scris apăsat: „Irina”. Am deschis plicul acolo, pe scara blocului, cu inima bătându-mi ciudat. Înăuntru era doar o fotografie: Vlad, soțul meu, ținând în brațe un copil blond, cu ochii verzi. Nu era copilul nostru. Nu era nici măcar copilul vreunui prieten de familie. Era un copil străin și totuși… Vlad îl ținea cu atâta dragoste încât mi s-a făcut rău.

Am intrat în casă ca o furtună.
— Vlad! Ce-i asta?
El a ridicat privirea din laptop, mirat.
— Ce s-a întâmplat?
I-am aruncat fotografia pe masă. A privit-o câteva secunde, apoi a oftat adânc.
— Irina… nu e ce crezi.
— Atunci explică-mi! Cine e copilul ăsta? De ce îl ții în brațe ca pe propriul tău fiu?

A tăcut. Tăcerea lui a spus mai multe decât orice cuvânt. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am așezat pe scaun, tremurând.

— Irina, te rog să mă asculți până la capăt…
— Nu! Vreau adevărul! Acum!

A început să povestească. Vocea îi era stinsă, ca și cum ar fi vorbit despre altcineva.
— Acum trei ani… înainte să ne căsătorim… am avut o relație scurtă cu o femeie. Nu ți-am spus niciodată pentru că nu credeam că mai contează. Dar ea… a rămas însărcinată. Mi-a spus abia acum câteva luni că băiatul e al meu.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Trei ani de minciuni? Trei ani în care am crezut că suntem sinceri unul cu altul?

— Și ce ai de gând să faci? am întrebat printre lacrimi.
— Nu știu… Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu vrea să mă lase să-l văd prea des. Fotografia asta… nu știu cine ți-a trimis-o.

M-am ridicat brusc și am ieșit din casă. Am mers pe stradă fără țintă, cu fotografia strânsă în mână. M-am oprit într-un parc și am început să plâng ca un copil. O bătrână s-a apropiat de mine.
— Fata mea, totul trece… Oricât de greu ar fi acum.

Am zâmbit amar. Cum să treacă? Cum să treacă atunci când omul pe care îl iubești are un copil cu altcineva și tu afli dintr-o fotografie anonimă?

Seara m-am întors acasă. Vlad stătea pe canapea, cu capul în mâini. L-am privit lung.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost frică să nu te pierd.

Am tăcut amândoi mult timp. În mintea mea se derulau toate momentele noastre împreună: vacanțele la mare, serile târzii cu vin și râsete, planurile pentru viitor. Toate păreau acum atât de fragile.

A doua zi am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou în plâns.
— Irina, dragostea nu e doar despre fericire. E și despre iertare. Dar nu trebuie să ierți orice.

Zilele au trecut greu. Vlad încerca să-mi explice, să-mi dovedească că mă iubește, că băiatul acela nu schimbă nimic între noi. Dar eu nu mai puteam avea încredere. În fiecare noapte mă întrebam: dacă el a putut ascunde asta atâta timp, ce altceva mai ascunde?

La serviciu eram absentă. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte într-o pauză.
— Ce ai pățit? Pari pierdută…
I-am povestit totul printre suspine.
— Irina… dacă ai nevoie de ajutor sau doar să vorbești, sunt aici.

Într-o seară am primit un mesaj anonim: „Nu merită să suferi pentru el.” Atunci am realizat că cineva voia să-mi facă rău intenționat. Poate chiar femeia cu care Vlad avusese relația aceea scurtă? Sau cineva din anturajul nostru? Am început să devin paranoică, să suspectez pe toată lumea.

Am decis să o caut pe femeia respectivă. După multe încercări și telefoane date la diverse cunoștințe comune, am reușit să o găsesc: se numea Camelia și locuia într-un cartier mărginaș al orașului. Am mers la ea fără să-i spun lui Vlad.

M-a primit rece la ușă.
— Ce vrei?
— Vreau doar să vorbim.

Am stat la masa ei din bucătărie, două femei străine legate de același bărbat și același copil.
— De ce mi-ai trimis fotografia?
A zâmbit ironic.
— Nu eu am trimis-o. Dar nu mă mir că ai primit-o. Vlad nu e omul care pare a fi.

Am plecat de acolo și mai confuză decât venisem. Cine voia să-mi distrugă familia? Sau poate familia mea era deja distrusă?

Au trecut luni de zile până când am putut vorbi din nou cu Vlad fără ură în glas. Încet-încet am început să accept că viața noastră nu va mai fi niciodată la fel. Dar încă nu știu dacă pot ierta cu adevărat sau dacă doar mă mint singură că pot merge mai departe.

Uneori mă uit la fotografia aceea și mă întreb: oare cât de bine cunoaștem oamenii pe care îi iubim? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?