„Să vii cu copiii, dar să nu uiți portofelul”: Povestea unei familii între datorii și dorința de a rămâne împreună

— Să vii cu copiii, dar să nu uiți portofelul, mi-a spus mama, fără să mă privească în ochi, în timp ce rupea cu mâini tremurânde frunzele uscate de la salata care abia mai rezista în grădină. Era o seară rece de octombrie, iar vântul aducea miros de pământ reavăn și frunze arse. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam replica asta, dar acum, spusă atât de sec, parcă tăia mai adânc ca oricând.

Mă numesc Raluca și am crescut într-un sat mic din județul Buzău. Părinții mei, Maria și Gheorghe, au trudit toată viața pe pământul ăsta. Grădina noastră era mândria lor: roșii mari cât pumnul, castraveți crocanți, ardei grași și morcovi dulci. Îmi amintesc cum alergam desculță printre straturi, râzând cu fratele meu mai mic, Doru. Dar anii au trecut, iar părinții mei au îmbătrânit. Tata abia mai poate să se aplece, iar mama are reumatism la mâini. Eu am plecat la oraș, la Ploiești, unde am găsit de lucru ca vânzătoare la un supermarket. Doru a rămas acasă, dar s-a apucat de băut după ce l-a lăsat nevasta.

De fiecare dată când veneam acasă cu soțul meu, Paul, și cu cei doi copii ai noștri, mama ne întâmpina cu bucate calde și zâmbet larg. Dar după masă, când copiii ieșeau la joacă și Paul se uita la televizor cu tata, începeau discuțiile despre bani. „Nu mai avem cu ce plăti lumina luna asta”, „Pensionarii nu mai fac față la prețurile astea”, „Dacă ai putea să ne ajuți măcar cu medicamentele…”

M-am simțit mereu prinsă între două lumi: familia pe care mi-am construit-o la oraș și rădăcinile care mă trăgeau înapoi spre sat. Paul nu înțelegea niciodată de ce trebuie să dăm bani părinților mei de fiecare dată când mergem acasă. „Au pământ, au grădină! De ce nu vând ceva? De ce trebuie să-i ținem noi?” mă întreba el nervos. Iar eu nu știam ce să-i răspund. Poate pentru că știam cât s-au sacrificat pentru noi.

Într-o zi de vară, când am venit să-i ajut la culesul cartofilor, l-am găsit pe tata stând pe o buturugă, cu capul în mâini. „Nu mai pot, Raluca… Nu mai pot să țin casa asta. Doru nu mă ajută decât când are chef și banii nu ne mai ajung nici pentru pâine.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. I-am promis că o să fac tot ce pot.

Dar promisiunile costă. Paul a început să se certe cu mine tot mai des. „Nu vezi că ne ajungem nici noi cu banii? Copiii au nevoie de haine noi pentru școală, facturile cresc… Nu putem să fim banca familiei tale!”

Într-o seară tensionată, după ce am trimis încă 300 de lei mamei pentru medicamentele tatei, Paul a izbucnit:
— Raluca, până când? Până când o să trimiți bani acolo? Noi când mai trăim?

Am izbucnit în plâns. M-am simțit prinsă ca într-o menghină: dacă nu-i ajutam pe ai mei, mă rodea vinovăția; dacă îi ajutam, îmi distrugeam liniștea acasă.

La următoarea vizită la sat, mama m-a tras deoparte:
— Raluca, tu știi că noi nu cerem de plăcere… Dar dacă n-ai fi tu, nu știu cum am ieși la capăt. Doru nu e bun de nimic… Și uite-l pe taică-tu cum s-a uscat pe picioare.

Am privit-o pe mama: ochii ei erau roșii de oboseală și grijile îi brăzdau fața ca niște răni vechi. Mi-am dorit să pot face mai mult. Seara aceea am petrecut-o în grădină, printre rândurile rare de legume care abia mai rezistau secetei și dăunătorilor. Am simțit că tot ce a clădit familia mea se destramă încet-încet.

Într-o zi, Paul a venit acasă cu o idee radicală:
— Ce-ar fi să-i aducem pe ai tăi la noi? S-ar putea ocupa de copii cât suntem noi la muncă și n-ar mai trebui să le trimitem bani mereu.

Am stat mult pe gânduri. Cum ar fi să-i smulg din casa lor? Din grădina lor? Dar poate era singura soluție…

Când le-am spus părinților propunerea lui Paul, tata a tăcut mult timp. Apoi a zis:
— Eu nu plec din casa mea. Aici am muncit o viață întreagă. Dacă e să mor, aici vreau să mor.

Mama s-a uitat la mine cu lacrimi în ochi:
— Poate că ar fi mai bine… Dar nu știu dacă mă pot rupe de pământul ăsta.

Discuțiile s-au încins. Doru a început să țipe că dacă pleacă părinții rămâne el singur și că oricum nimeni nu-l mai iubește. Mama s-a prăbușit pe scaun plângând. Tata a ieșit afară și nu s-a mai întors până târziu în noapte.

În acea noapte am stat trează gândindu-mă la toate sacrificiile făcute de fiecare dintre noi: părinții mei pentru mine și Doru; eu pentru ei; Paul pentru familia noastră; Doru pentru nimeni — sau poate doar pentru el însuși.

A doua zi dimineață am plecat spre oraș cu sufletul greu. Pe drum i-am privit pe copii dormind pe bancheta din spate și m-am întrebat dacă într-o zi vor ajunge să mă privească la fel cum o privesc eu acum pe mama: cu dragoste amestecată cu vinovăție și neputință.

Acum stau în bucătăria micuță din apartamentul nostru de bloc și mă uit la telefonul care nu mai sună. Oare cât timp va mai trece până când mama va rosti din nou acele cuvinte? Oare există vreo soluție permanentă pentru vizitele astea care ne costă tot mai mult — nu doar bani, ci și liniștea sufletului?

Poate că fiecare familie are prețul ei pentru dragoste și apropiere… Dar cât suntem dispuși să plătim înainte ca totul să se rupă definitiv?

Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu? Cât poți sacrifica pentru părinți fără să-ți pierzi propria familie?