Ultimatumul: Când fiica lui s-a mutat peste noapte la noi
— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre proaspăt renovate, cu cutii peste tot, iar Oana, fiica lui Mihai din prima căsătorie, tocmai își trântise valiza lângă canapea.
Mihai s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — E doar pentru câteva luni, Lidia. Are nevoie de ajutor. Știi cât de greu îi este după despărțirea de Rareș.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Mihai lua decizii importante fără să mă consulte, dar acum era prea mult. Ne mutasem la casa de vară tocmai ca să avem liniște, să ne regăsim ca soț și soție după ani de alergătură prin București. Voiam să ne bucurăm de grădină, să facem sauna aia la care visam de ani întregi, nu să ne transformăm din nou în părinți pentru un adult care nu-și găsea locul.
Oana s-a așezat pe marginea canapelei, cu ochii roșii de plâns. — Îmi pare rău dacă vă încurc, dar nu mai pot sta cu mama. E insuportabilă. Și Rareș… nici nu vreau să vorbesc despre el.
Am încercat să-mi stăpânesc lacrimile. Nu era vina ei că părinții ei divorțaseră când avea doar 10 ani. Dar nici nu era vina mea că Mihai nu știa să spună „nu”.
— Oana, nu e vorba că ne încurci. Dar și noi avem nevoie de spațiul nostru, i-am spus încet, încercând să nu par prea dură.
Mihai a intervenit imediat: — Lidia, hai să nu facem o tragedie din asta. E casa noastră, putem găsi o soluție.
Am simțit cum mă sufoc. Era mereu la fel: Mihai era salvatorul tuturor, iar eu eram cea rea dacă puneam limite. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pe fereastră cum ploaia bătea în geamuri și m-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegându-l pe Mihai.
A doua zi dimineață, Oana deja își întinsese hainele pe balcon și ocupa jumătate din baie cu produsele ei. Mihai făcea cafeaua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Vrei și tu? m-a întrebat el zâmbind forțat.
— Nu, mulțumesc. Trebuie să vorbim, Mihai.
El a oftat și a lăsat cana jos. — Știu ce vrei să spui. Dar ce vrei să fac? S-o dau afară?
— Nu e vorba să o dai afară. Dar nu putem continua așa. Avem nevoie de reguli clare. Și vreau să știu că părerea mea contează!
Oana a apărut în ușă, cu părul ud și prosopul pe umeri. — Dacă vă certati din cauza mea, pot pleca.
— Nu e vina ta, Oana, am spus repede, dar vocea mi-a tremurat.
În zilele următoare atmosfera a devenit tot mai tensionată. Oana stătea până târziu la televizor, vorbea la telefon cu prietenele ei și lăsa vasele nespălate. Mihai încerca să facă pe mediatorul, dar tot pe mine mă certa dacă ridicam tonul sau făceam vreo observație.
Într-o seară, după ce Oana a plecat la o petrecere și a uitat să închidă poarta grădinii (iar câinele vecinului a intrat și ne-a răsturnat tomberoanele), am izbucnit:
— Gata! Nu mai pot! Ori stabilim niște reguli clare, ori eu plec!
Mihai s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit. — Lidia…
— Nu! Am tăcut destul! Am acceptat prea multe compromisuri! Nu sunt mama ei! Nu vreau să-mi petrec vara făcând curat după un copil mare care nu respectă nimic!
A urmat o tăcere apăsătoare. Mihai s-a ridicat încet și a ieșit afară. Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătând nebunește.
Câteva ore mai târziu s-a întors cu ochii roșii și mi-a spus încet:
— Ai dreptate. Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Mâine vorbesc cu Oana.
A doua zi am avut o discuție toți trei. Am stabilit reguli: fiecare își face curat după el, nu se aduc prieteni fără să anunțe, iar dacă vrea să stea mai mult de două luni trebuie să contribuie la cheltuieli.
Oana a acceptat cu jumătate de gură. Relația dintre mine și Mihai s-a răcit pentru o vreme. Am început să mă întreb dacă nu cumva sacrificiile mele au fost prea mari pentru o familie care nu e a mea cu adevărat.
Într-o seară târzie, după ce Oana s-a mutat înapoi la mama ei (după ce s-au împăcat temporar), Mihai m-a luat de mână și mi-a spus:
— Îmi pare rău pentru tot ce ți-am cerut să înduri. Poate că nu meritai asta.
L-am privit lung și am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
Acum mă întreb: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi? Unde tragem linia între iubire și pierderea propriei identități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?