Soțul meu și-a adus amanta acasă cât timp fiica noastră era în spital: când i-am spus mamei mele, nu m-a susținut

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa de la dormitor se trânti în urma lui. Pe hol, încă se simțea parfumul străin al femeii care tocmai ieșise din casa mea. Fetița noastră, Ilinca, era internată la Spitalul Grigore Alexandrescu, iar eu alergam între casă și salonul de pediatrie, cu sufletul sfâșiat de griji. În loc să-mi fie alături, Vlad își adusese amanta acasă.

Nu știu cum am ajuns să trăiesc așa ceva. Când ne-am cunoscut, Vlad era tot ce-mi puteam dori: atent, blând, cu ochii aceia albaștri care promiteau siguranță. Ne-am căsătorit după doi ani de relație și, la scurt timp, a venit pe lume Ilinca. Am crezut că suntem o familie fericită. Dar viața nu e niciodată atât de simplă.

Totul s-a schimbat când Ilinca a început să se simtă rău. Avea febră mare și nu mai voia să mănânce. După câteva zile de coșmar, am ajuns la urgențe. Diagnosticul: pneumonie severă. Am rămas cu ea în spital, dormind pe un scaun de plastic, cu ochii pe monitorul care-i măsura respirația. Vlad venea rar, mereu grăbit, mereu cu telefonul la ureche.

Într-o seară, după ce mă întorsesem acasă să fac un duș și să iau haine curate pentru Ilinca, am găsit-o pe o femeie necunoscută în bucătărie. Avea părul lung, roșcat și purta cămașa mea preferată. Vlad stătea lângă ea, cu o sticlă de vin desfăcută pe masă.

— Ce cauți aici? am întrebat-o, simțind cum mi se taie picioarele.

— Vlad mi-a spus că pot să-l aștept aici… a răspuns ea, zâmbind fals.

— Ești nebun? i-am strigat lui Vlad. Fiica ta e în spital și tu… tu faci asta?

A ridicat din umeri, evitându-mi privirea.

— Nu e ceea ce crezi…

Am izbucnit în plâns și am fugit din casă. Am mers direct la mama mea, sperând că măcar ea mă va înțelege.

— Mamă, Vlad mă înșală! Și-a adus amanta acasă cât timp Ilinca e în spital! am spus printre suspine.

Mama s-a uitat la mine cu o privire rece.

— Ce ai făcut tu ca să ajungi aici? Poate că nu l-ai mai băgat în seamă… Poate că ai fost prea ocupată cu copilul…

Nu-mi venea să cred. În loc să mă ia în brațe, să mă asigure că totul va fi bine, m-a făcut să mă simt vinovată pentru trădarea lui Vlad.

— Mamă, nu e vina mea! Ilinca e bolnavă! Eu… eu nu mai pot!

— Bărbații sunt bărbați, Andreea. Dacă vrei să-ți salvezi familia, trebuie să-l ierți. Gândește-te la copil.

Am plecat de la ea mai singură ca niciodată. În drum spre spital, am simțit cum tot universul meu se prăbușește. M-am uitat la Ilinca dormind liniștită sub perfuzie și mi-am promis că nu voi lăsa pe nimeni să ne distrugă viața.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad a încercat să mă convingă că totul a fost o greșeală, că femeia aceea nu înseamnă nimic pentru el. Dar mesajele găsite pe telefonul lui spuneau altceva: promisiuni de vacanțe împreună, declarații de dragoste.

Am încercat să vorbesc din nou cu mama.

— Nu pot să-l iert! Nu după tot ce a făcut!

— O să-ți pară rău dacă îl lași. O să rămâi singură cu un copil bolnav… Cine te mai ia pe tine acum?

Vorbele ei m-au durut mai tare decât infidelitatea lui Vlad. M-am simțit mică, neînsemnată, ca și cum toată vina ar fi fost a mea.

Într-o dimineață, când Ilinca încă era sub tratament intensiv, Vlad a venit la spital cu flori și bomboane.

— Hai acasă… Putem trece peste asta. Pentru Ilinca…

L-am privit lung. În ochii lui nu mai vedeam siguranță, ci doar frică și vinovăție.

— Nu pot. Nu vreau ca fiica mea să crească într-o minciună.

A plecat fără să spună nimic. Mama a refuzat să mă primească acasă — „Nu vreau scandaluri la mine în bloc!” — iar prietenele mele s-au împărțit între cele care mă sfătuiau să-l iert „pentru copil” și cele care-mi spuneau să fug cât mai departe.

Am rămas singură cu Ilinca într-o garsonieră mică din Drumul Taberei, plătită din salariul meu de educatoare. Fiecare zi era o luptă: cu facturile, cu oboseala, cu privirile dezaprobatoare ale vecinilor care șușoteau pe la colțuri despre „femeia părăsită”.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Ilinca s-a făcut bine și a început grădinița. Eu mi-am găsit puterea să merg mai departe fără Vlad și fără sprijinul mamei mele. Am descoperit că sunt mai puternică decât am crezut vreodată.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? De ce suntem judecate când alegem demnitatea în locul compromisului? Oare chiar trebuie să suferim în tăcere „pentru copil”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?