Înainte de răsărit: Povestea unei nopți care mi-a schimbat viața

— Nu mă simt bine, Mihai… vocea Irinei era abia o șoaptă, dar în liniștea apartamentului nostru din cartierul Titan a sunat ca un tunet. M-am întors de la bucătărie cu două cești de ceai și am văzut-o sprijinită de tocul ușii, palidă ca varul. Înainte să apuc să reacționez, genunchii i s-au înmuiat și a căzut la podea. Ceaiurile s-au vărsat pe covor, dar nu mi-a păsat. Am alergat la ea, i-am strigat numele, am încercat să-i simt pulsul. Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin și eu.

— Irina! Irina! Deschide ochii! Nu-mi fă una ca asta…

A deschis ochii după câteva secunde care mi s-au părut ore. Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde, încercând să nu intru în panică. Ambulanța a venit repede, dar fiecare minut a fost o eternitate. Vecina de la trei, tanti Viorica, a ieșit pe palier în halatul ei roz și a început să bombăne:

— Ce s-a întâmplat, Mihai? E Irina bine?

— Nu știu… cred că a leșinat. N-a mai pățit niciodată așa ceva.

— Să nu fie ceva rău, Doamne ferește…

Am urcat cu Irina în ambulanță. Pe drum, medicul i-a pus o perfuzie și mi-a spus sec:

— E stabilă acum, dar trebuie investigată urgent. Aveți rude apropiate?

— Da… avem un băiat, Vlad, e la facultate la Cluj. Sunați-l? Nu… îl sun eu.

La spitalul Municipal, totul s-a derulat ca într-un vis urât: analize, ecografii, consultații peste consultații. După câteva ore de așteptare chinuitoare pe holurile reci, un medic tânăr cu ochi obosiți m-a chemat într-un birou mic.

— Domnule Popescu, soția dumneavoastră are o problemă serioasă la inimă. Trebuie operată cât mai repede. E o intervenție riscantă, dar fără ea… nu are șanse.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe hol și m-am sprijinit de perete. Vlad m-a sunat chiar atunci.

— Tată, ce se întâmplă? De ce m-ai sunat de atâtea ori?

— Vlad… mama ta e la spital. Trebuie operată la inimă… cât mai repede.

A urmat o tăcere grea.

— Vin acasă cu primul tren.

În zilele următoare am trăit între speranță și disperare. Irina era internată la Cardiologie. Mergeam zilnic la ea cu flori și portocale, încercând să par puternic. Dar când rămâneam singur pe holul acela lung și mirosind a dezinfectant, mă prăbușeam. Mă simțeam vinovat că n-am observat semnele: oboseala ei din ultimele luni, faptul că urca greu scările, că adormea devreme.

Mama mea mă suna zilnic:

— Mihai, ai grijă de tine! Nu poți ajuta pe nimeni dacă te pierzi cu firea!

Dar cum să nu mă pierd? Cum să nu mă gândesc că poate am pus prea mult pe umerii Irinei? Că poate dacă nu muncea atât de mult la serviciu sau dacă mergeam mai des la doctor…

Într-o seară, când Vlad a ajuns acasă, l-am găsit plângând în camera lui de copil. L-am luat în brațe și am plâns amândoi ca doi copii speriați.

— Tata… dacă mama moare?

— Nu va muri! Nu are voie! Trebuie să fie bine…

Dar nici eu nu credeam ce spun. În noaptea dinaintea operației n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca un leu în cușcă. Am găsit o fotografie veche cu noi trei la mare, râzând fericiți pe plajă. Am izbucnit în plâns.

Dimineața am mers la spital cu inima cât un purice. Irina era deja pregătită pentru operație. M-a privit cu ochii ei mari și blânzi.

— Mihai… dacă nu mă mai întorc?

— Nu vorbi prostii! O să te așteptăm aici, eu și Vlad. Avem atâtea de făcut împreună…

A zâmbit slab și mi-a strâns mâna.

— Să ai grijă de el… și de tine.

Am rămas pe holul secției de chirurgie cardiacă împreună cu Vlad și mama mea. Timpul s-a dilatat; fiecare secundă era un chin. M-am rugat cum nu m-am rugat niciodată în viața mea.

După patru ore care au părut patruzeci, medicul a ieșit:

— Operația a reușit. Acum depinde de ea cum se recuperează.

Am simțit că mă prăbușesc de ușurare. Vlad m-a îmbrățișat strâns.

Au urmat zile grele de recuperare, dar Irina e încă aici lângă noi. Încercăm să ne reluăm viața pas cu pas, dar nimic nu mai e ca înainte. Fiecare zi e un dar pe care îl prețuim altfel acum.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim pe pilot automat și uităm să ne uităm cu adevărat la cei dragi? Oare cât timp ne rămâne să spunem „te iubesc” înainte ca viața să ne ia totul într-o clipită?