Două bunici, o singură nepoată: Povestea unei mame prinse între orgolii

— Nu te mai duce la cealaltă bunică, Maria, că nu știe să-ți facă prăjituri ca mine!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre mirosuri de cozonac și cafea tare. Fetița mea, Ilinca, se uita la mine cu ochii ei mari, întrebători. Avea doar cinci ani și deja învățase să citească printre rânduri, să simtă tensiunea din aer ca pe un curent rece care îi trecea prin suflet.

De cealaltă parte, soacra mea, doamna Viorica, nu se lăsa mai prejos:
— La mine vine cu drag, nu ca la maică-sa, unde totul e pe fugă și nu are timp să stea cu ea!
Nu știu când a început războiul acesta între ele. Poate din ziua în care am născut-o pe Ilinca și amândouă au simțit că trebuie să-și revendice locul în viața ei. Poate dinainte, dintr-o rivalitate mută care mocnea între două femei puternice, fiecare cu propriile răni și orgolii.

Eu eram prinsă la mijloc. Încercam să fiu o mamă bună, să-i ofer Ilincăi tot ce are nevoie: iubire, siguranță, stabilitate. Dar cum poți face asta când două dintre cele mai importante persoane din viața ta își aruncă vorbe grele peste capul copilului tău?

Îmi amintesc o zi de vară, când Ilinca s-a întors de la soacra mea cu ochii în lacrimi.
— Mami, bunica Viorica a zis că bunica Ana nu mă iubește cu adevărat, că doar se preface… E adevărat?
Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că adulții pot fi uneori mai cruzi decât copiii? Că dragostea nu ar trebui să fie o competiție?

Am încercat să vorbesc cu ele. Prima dată cu mama:
— Mamă, te rog, nu mai spune lucruri urâte despre Viorica în fața Ilincăi. O bulversezi.
— Dar tu nu vezi ce face? Îți ia copilul de lângă tine! O răsfață prea mult! O să-ți scape de sub control!

Apoi cu soacra:
— Viorica, te rog frumos, nu mai compara tot timpul ce faci tu cu ce face mama mea. Ilinca are nevoie de liniște.
— Liniște? Să-i dai liniște când o lași la mine și tu fugi la serviciu! Eu sunt aici pentru ea!

Nimic nu părea să funcționeze. Fiecare întâlnire se transforma într-o competiție: cine îi cumpără cele mai frumoase haine, cine îi face cele mai bune prăjituri, cine o duce în parc mai des. Ilinca era prinsă la mijloc ca un trofeu.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Ilinca, am stat pe marginea patului și am plâns. M-am simțit neputincioasă și vinovată. Poate că eu am greșit undeva. Poate că ar fi trebuit să pun limite mai clare de la început. Dar cum să aleg între mama mea și soacra mea? Cum să le spun că dragostea pentru un copil nu se măsoară în dulciuri sau jucării?

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ilinca desenând două inimi pe o foaie. Într-una scria „Bunica Ana”, în cealaltă „Bunica Viorica”. Am întrebat-o ce face.
— Le desenez inimi ca să nu se mai certe. Poate dacă le dau inimile astea, or să fie prietene…
Mi-au dat lacrimile din nou. Un copil încerca să repare ceea ce noi, adulții, stricăm cu vorbele noastre.

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am chemat ambele bunici la noi acasă. Le-am rugat să stea la masă cu mine și cu Ilinca.
— Vreau să vă spun ceva important. Ilinca vă iubește pe amândouă. Dar suferă când vă aude vorbind urât una despre cealaltă. Nu vreau să mai aud niciun cuvânt rău despre cealaltă bunică în prezența ei. Dacă nu puteți respecta asta, va trebui să limităm vizitele.

Mama s-a uitat la mine șocată:
— Cum adică? Să nu-mi mai văd nepoata?
Soacra a început să plângă:
— Eu doar vreau ce e mai bine pentru ea…

Le-am privit pe amândouă în ochi:
— Și eu vreau ce e mai bine pentru ea. Dar dacă voi continuați așa, îi faceți rău. Nu vreau ca Ilinca să crească simțindu-se vinovată sau obligată să aleagă între voi.

A fost o tăcere grea. Pentru prima dată le-am văzut vulnerabile, fără măști sau replici acide. Au acceptat cu greu condițiile mele, dar au acceptat.

Au trecut câteva luni de atunci. Nu e totul perfect — uneori mai scapă câte o ironie sau o privire tăioasă — dar Ilinca nu mai vine acasă plângând. Își iubește ambele bunici și știe că nu trebuie să aleagă.

M-am întrebat de multe ori: de ce ajungem noi, adulții, să ne folosim copiii sau nepoții ca arme în războaiele noastre personale? De ce nu putem lăsa orgoliile deoparte măcar pentru binele lor?

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că mulți dintre voi ați trecut sau treceți prin ceva asemănător. Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să puneți limite fără să rupeți legături de familie?