Trei frați, o singură nuntă: Povestea unei familii românești între tradiție și sacrificiu
— Sorina, nu se poate! Cum să împărțim tortul în trei? strigă mama din bucătărie, cu vocea spartă de emoție și oboseală. Era ora șase dimineața, iar eu stăteam pe marginea patului, cu rochia de mireasă atârnată pe umeraș și cu inima cât un purice. Azi era ziua cea mare — dar nu doar pentru mine. Și Radu, fratele meu mai mare, și Irina, sora mea mai mică, urmau să se căsătorească în aceeași zi. O nebunie pe care doar familia noastră putea s-o inventeze.
Totul a început cu un an în urmă, când tata a rămas fără serviciu. Criza economică ne-a lovit din plin. Eu eram logodită cu Vlad de doi ani, Radu abia o ceruse pe Ana, iar Irina se îndrăgostise nebunește de Paul. Părinții noștri, oameni simpli dintr-un sat de lângă Pitești, nu-și permiteau trei nunți. — Dacă tot vă iubiți așa tare, faceți nuntă împreună! a spus tata într-o seară, cu vocea lui gravă. Am râs atunci, dar râsul s-a transformat în tăcere când am văzut că nu glumește.
— E rușine să ne vadă satul că nu avem bani de trei nunți! a adăugat mama, cu ochii umezi. — Mai bine una mare decât trei mici și să râdă lumea de noi!
Așa am ajuns aici: trei rochii de mireasă pe umerașe, trei buchete pe masă și o singură sală de evenimente închiriată la marginea orașului. 800 de invitați — rude, vecini, colegi de serviciu ai părinților, prieteni vechi și noi. O masă lungă cât o zi de post și un DJ care nu știa dacă să pună vals sau manele.
În dimineața aceea, tensiunea plutea în aer ca aburul de la cafeaua uitată pe aragaz. Irina plângea în baie pentru că nu-i plăcea coafura. Radu se certa cu tata din cauza listei de invitați: — Nu vreau să vină unchiul Dorel! Mereu bea prea mult și strică tot!
Eu? Eu mă uitam la mine în oglindă și mă întrebam dacă ziua asta va fi despre dragoste sau despre compromisuri. Vlad mă sunase cu o seară înainte: — Ești sigură că vrei să facem asta? Nu vrei să avem ziua noastră?
— Nu pot să-i las pe ai mei la greu… am șoptit. Dar adevărul era că nici eu nu știam ce vreau.
La biserică a fost haos. Preotul încerca să țină trei cununii una după alta, iar nașii se încurcau în verighete. Mama plângea la fiecare jurământ ca și cum ar fi fost ultima dată când ne vedea. Tata stătea drept lângă altar, cu ochii roșii și palmele strânse.
— Să vă iubiți și la bine și la greu! a spus preotul, dar eu simțeam că greul deja începuse.
La restaurant, invitații se uitau mirați: — Cum adică trei miri și trei mirese? Cine cu cine dansează primul dans? Cine taie tortul?
Radu s-a supărat că Ana nu a primit destule flori. Irina s-a certat cu Paul pentru că el voia să danseze populară, iar ea visa la vals. Eu m-am trezit singură pe terasa restaurantului, cu pantofii scoși și lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Sorina, ce faci aici? m-a întrebat Vlad, venind încet spre mine.
— Nu știu… Parcă nu e nunta mea. Parcă nu sunt eu aici.
El m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Hai să fugim! Să plecăm undeva doar noi doi!
Am râs printre lacrimi. — Nu pot… Nu pot să-i las pe ai mei acum.
În sala mare, lumea dansa și râdea. Unchiul Dorel deja dărâmase două pahare și făcea glume proaste la microfon. Mama încerca să împace pe toată lumea: — Hai, copii, zâmbiți! E ziua voastră!
Dar fiecare dintre noi simțea altceva: Irina era furioasă că nu are momentul ei special; Radu era frustrat că trebuie să împartă totul; eu eram sfâșiată între datorie și dorință.
Spre finalul serii, tata a luat microfonul:
— Vreau să vă spun ceva… Poate nu am avut bani de trei nunți mari, dar am avut destulă dragoste să vă creștem împreună. Azi sunteți toți aici, sub același acoperiș. Poate nu e perfect, dar e familia noastră.
Lumea a aplaudat. Eu am simțit un nod în gât. M-am uitat la frații mei — toți aveam ochii umezi.
Noaptea târziu, după ce ultimii invitați au plecat și sala s-a golit, ne-am strâns toți trei pe terasa restaurantului.
— Credeți că o să ne amintim ziua asta cu drag? a întrebat Irina.
— O să ne amintim că am făcut ce-am putut… pentru familie, a spus Radu.
Eu am rămas tăcută. M-am gândit la visurile mele de fată: rochia albă, valsul doar al meu, ziua mea specială. Dar am avut parte de altceva — ceva mai real, mai greu, dar poate mai valoros.
Acum mă întreb: oare câte familii din România trăiesc același compromis? Cât din fericirea noastră sacrificăm pentru cei dragi? Și dacă dragostea adevărată nu e despre momente perfecte, ci despre puterea de a merge mai departe împreună?