Între mașini și suflete: Povestea unei mame care luptă pentru familia ei

— Nu pot să cred, Rareș! Iar au găsit o scuză să nu vină. De data asta, pentru că plouă și nu vor să scoată mașina din garaj! Am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce David, băiețelul nostru de patru ani, se uita la mine cu ochii mari și umezi.

Rareș a oftat adânc, fără să mă privească. — Ana, știi cât țin la Dacia aia veche… E pasiunea lui tata. Nu vrea să o ude, să nu ruginească.

— Dar David nu e o pasiune? Nu e el mai important decât o bucată de tablă? am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima.

Așa începe povestea mea. Sunt Ana, am 32 de ani și locuim într-un apartament mic din Pitești. Rareș e soțul meu de șapte ani, iar David e lumina ochilor mei. Socrii mei, Ilie și Mariana, stau la marginea orașului, într-o casă mare cu curte și un garaj imens unde Ilie își ține comoara: o Dacie 1300 restaurată cu grijă, pe care nu o scoate decât la parade sau când e vreme perfectă.

La început, mi s-a părut amuzant. Îmi spuneam că fiecare om are hobby-urile lui. Dar după ce s-a născut David, am început să simt că ceva nu e în regulă. Socrii veneau rar în vizită și mereu găseau motive: ba că plouă, ba că n-au chef să se streseze cu traficul, ba că nu vor să lase mașina nesupravegheată. De fiecare dată când îi rugam să vină să-l vadă pe David, primeam același răspuns sec: „Poate weekendul viitor, dacă se îndreaptă vremea.”

Într-o zi de sâmbătă, după ce David a întrebat pentru a cincea oară „Când vine bunica?”, am decis să mergem noi la ei. Rareș a sunat-o pe Mariana:

— Mamă, venim pe la voi azi?

— Of, dragul mamei, nu prea e momentul… Tata tocmai a dat cu ceară pe mașină și nu vrea să deschidă poarta până nu se usucă bine. Poate altădată.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am luat telefonul din mâna lui Rareș:

— Mariana, David vă tot așteaptă. Nu puteți face o excepție?

— Ana, nu înțelegi… E munca lui de-o viață. Și oricum, David e mic, nici nu ține minte dacă venim sau nu.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. În acea seară am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. Rareș a venit după mine:

— Ana, te rog… Nu vreau să ne certăm din cauza lor.

— Dar nu vezi că nu le pasă? Când ai de gând să le spui ceva?

— Sunt părinții mei… Nu pot să le impun eu cum să trăiască.

Așa au trecut lunile. David a început să întrebe tot mai rar de bunici. Eu mă simțeam tot mai singură și neînțeleasă. Prietenele mele râdeau când le povesteam:

— Lasă-i, fată! Bine că nu vin să-ți dea sfaturi sau să-ți bage nasul în viață!

Dar eu voiam ca David să aibă amintiri cu bunicii lui. Să alerge prin curte, să mănânce plăcinte făcute de Mariana, să-l vadă pe Ilie cum lustruiește Dacia și să-i povestească despre vremurile când mergeau la mare cu ea.

Într-o zi am decis că trebuie să fac ceva. Am pregătit o prăjitură și am plecat cu David spre casa lor fără să-i anunțăm. Când am ajuns, Ilie era în garaj, ștergând obsesiv capota mașinii.

— Bunicule! a strigat David vesel.

Ilie s-a întors brusc și s-a crispat când l-a văzut pe băiat alergând spre el cu mâinile murdare de ciocolată.

— Stai! Nu pune mâna pe mașină! a țipat el.

David s-a oprit speriat și s-a uitat la mine. Mariana a ieșit din casă:

— Ce-i cu voi aici? De ce n-ați sunat?

— Am vrut doar să vă facem o surpriză… am spus încet.

Ilie a oftat:

— Ana, nu vreau să fiu rău, dar uite cum e copilul… Dacă atinge mașina și lasă urme?

M-am uitat la David care deja plângea încet. Am simțit că mi se rupe sufletul.

— E doar un copil! E nepotul vostru!

Mariana a încercat să-l ia în brațe pe David, dar el s-a tras înapoi.

Am plecat fără să mai spunem nimic. În drum spre casă, Rareș m-a sunat:

— Ce-ai făcut? Tata e supărat foc!

— Și eu sunt supărată! Pentru că fiul tău a plâns din cauza unei mașini!

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Rareș a venit acasă abătut. Ne-am certat ore întregi:

— Îi judeci prea aspru! Pentru tata mașina aia e tot ce are!

— Și pentru mine David e tot ce am! Dacă nu poți înțelege asta… poate ar trebui să ne gândim ce fel de familie suntem!

Au urmat zile reci între noi. Rareș era prins între mine și părinții lui. Eu mă simțeam vinovată că l-am pus într-o asemenea situație, dar nu puteam accepta ca fiul meu să fie mereu pe locul doi după o mașină.

Într-o seară târzie, David m-a întrebat:

— Mami, eu sunt important?

L-am strâns tare la piept și i-am promis că pentru mine el va fi mereu pe primul loc.

Acum mă întreb: oare cât valorează o familie dacă dragostea nu e mai presus de orice obiect? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?