Scrisoarea care mi-a schimbat viața în ziua în care am împlinit 60 de ani

— La mulți ani, Irina! a spus Victor, întinzându-mi o plic subțire, alb, cu un zâmbet strâmb pe față. Mâinile îi tremurau ușor, dar am pus asta pe seama emoției zilei. Am zâmbit larg, încercând să-mi ascund oboseala adunată în ultimii ani, sperând că în plic se ascundeau bilete la teatru sau poate o invitație la un weekend la munte, așa cum obișnuiam să facem cândva.

Am desfăcut plicul cu grijă, dar când am văzut primele cuvinte – „Cerere de divorț” – am simțit că mi se oprește respirația. Am rămas cu ochii pironiți pe hârtie, iar camera s-a umplut de o liniște apăsătoare. Victor a tușit scurt și a evitat să mă privească.

— Nu mai pot, Irina. Am încercat… dar nu mai pot, a spus el încet, ca și cum fiecare cuvânt îl costa o bucată din suflet.

Nu am reușit să spun nimic. M-am ridicat mecanic și am ieșit din sufragerie, lăsând în urmă tortul netăiat și baloanele colorate pe care le agățase fiica noastră, Ana, cu o seară înainte. În baie, m-am privit în oglindă: riduri adânci, ochi obosiți, părul încărunțit. Cine eram eu fără Victor? Cine eram eu după 37 de ani de căsnicie?

Seara aceea a trecut ca prin ceață. Ana a venit cu nepoțica și a găsit casa pustie. Victor plecase deja. Eu stăteam pe marginea patului, ținând actele strâns la piept.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce plângi? a întrebat Ana speriată.

I-am întins hârtiile fără să spun nimic. A citit rapid și a izbucnit:

— Nu se poate! Tata? Acum? Cum poate să facă asta?

Am dat din umeri. Nu aveam răspunsuri. În zilele următoare au început telefoanele rudelor: sora mea, Maria, mă certa că „nu am știut să-mi țin bărbatul”, mama mă ruga să-l iert, iar fratele meu mă întreba dacă nu cumva Victor are „pe cineva”.

Adevărul era că nu știam nimic. Mă simțeam ca o străină în propria viață. Casa era prea mare și prea tăcută. M-am trezit făcând cafea pentru doi dimineața, punând două farfurii la masă, uitând că nu mai era nimeni acolo.

Într-o zi, Ana m-a luat de mână și m-a dus la plimbare în parc.

— Mamă, trebuie să faci ceva pentru tine. Să ieși din casă! Să te vezi cu prietenele tale!

— Care prietene? Toate sunt ocupate cu nepoții sau… încă au soții lor.

— Atunci fă-ți prieteni noi! Înscrie-te la cursul ăla de pictură despre care vorbeai mereu!

Am oftat. Mi se părea ridicol să încep ceva nou la vârsta mea. Dar într-o dimineață m-am trezit devreme și am decis să încerc. Am mers la Casa de Cultură din cartier și m-am înscris la cursul de pictură pentru seniori. Prima zi a fost stângace: pensula îmi tremura în mână, iar ceilalți păreau mult mai pricepuți. Dar profesoara, doamna Lidia, m-a încurajat:

— Irina, nu există vârstă pentru începuturi! Pictura e ca viața: uneori greșești culoarea, dar poți oricând să corectezi.

Am început să merg regulat la cursuri. Am cunoscut oameni noi: Vasile, un văduv glumeț care făcea portrete superbe; Elena, care divorțase și ea după 40 de ani de căsnicie; Sorin, un pensionar timid care picta doar peisaje cu munți.

Încet-încet am început să simt că trăiesc din nou. Am redecorat sufrageria, am aruncat vechile bibelouri pe care le adunase Victor și am pus pe pereți primele mele tablouri naive. Ana venea des cu nepoțica și râdeam împreună ca altădată.

Dar nu totul era roz. Într-o seară, l-am întâlnit pe Victor la supermarket. Era cu o femeie mai tânără – poate cu 15 ani mai mică decât mine. M-a salutat stânjenit.

— Irina… sper că ești bine.

— Sunt bine, Victor. Chiar sunt.

Nu știu dacă m-a crezut. Nici eu nu eram sigură că spun adevărul.

Au urmat luni grele: procesul de divorț, împărțirea casei, discuțiile interminabile despre bani și amintiri. Maria tot insista să-l iert – „că doar nu ești tu prima femeie părăsită la bătrânețe!” – iar mama plângea la telefon că „nu mai are cine să-i repare robinetul”.

Într-o noapte m-am trezit plângând în hohote. Mi-era dor de Victor – nu de omul care mă părăsise acum, ci de bărbatul cu care dansam în bucătărie când eram tineri și săraci; de tatăl Anei; de cel care mă ținea de mână când mergeam la doctor.

Dar dimineața am privit răsăritul din balcon și am simțit pentru prima dată liniște. Poate că viața nu se terminase odată cu divorțul. Poate că abia începea.

Astăzi am 61 de ani. Am expus primul meu tablou la vernisajul Casei de Cultură și am primit aplauze sincere. Am început să merg la dansuri pentru seniori și chiar am acceptat invitația lui Vasile la o cafea.

Uneori mă întreb: cum ar fi fost dacă Victor nu ar fi plecat? Dar apoi îmi dau seama că nu mai contează trecutul – contează ce fac eu cu prezentul meu.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste și nu au curajul să vorbească? Ce ați face voi dacă viața v-ar da totul peste cap la 60 de ani?