O lecție de respect: Povestea Valentinei și a fiului ei, Rareș

— Cum ai putut să vorbești așa cu doamna învățătoare? vocea mea tremura, iar Rareș, băiatul meu de unsprezece ani, se uita la mine cu ochii mari, umezi, dar încă încăpățânați. Era seara, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe fața lui. Pe masă, carnetul de note era deschis la observația scrisă cu pix roșu: „Rareș a avut un comportament lipsit de respect față de cadrele didactice.”

Nu era prima dată când primeam astfel de vești, dar niciodată nu fusese atât de grav. În acea zi, Rareș îi răspunsese urât doamnei Popescu, învățătoarea lui, ridicând tonul și făcând glume nepotrivite în fața clasei. Când am aflat, am simțit cum mi se strânge inima. Eu crescusem într-o familie unde respectul pentru școală era sfânt. Tata fusese profesor, iar mama educatoare. Cum ajunsesem aici?

— Nu e mare lucru, mami! Toți copiii râd la școală! a încercat el să se apere, dar vocea îi trăda nesiguranța.

— Nu e vorba doar de râs, Rareș! E vorba de respect! Dacă nu înveți acum să respecți oamenii din jurul tău, ce fel de om vei deveni?

Am simțit că orice i-aș fi spus nu ajungea la el. Soțul meu, Marius, era plecat cu serviciul în alt oraș și nu putea interveni. M-am simțit singură și neputincioasă. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate metodele clasice de pedeapsă: să-i iau telefonul, să-l las fără calculator sau să-l pun să scrie o mie de ori „Nu voi mai fi obraznic”. Dar simțeam că nimic nu-l va atinge cu adevărat.

A doua zi dimineață, am trecut pe lângă secția de poliție din cartier. O idee nebunească mi-a venit în minte. Ce-ar fi dacă cineva din afară i-ar explica lui Rareș cât de grav e ce a făcut? Poate că o autoritate ar avea mai mult impact decât mine.

Am intrat timidă în clădire și am cerut să vorbesc cu cineva despre o problemă educațională. Domnul agent Ionescu, un bărbat solid cu ochi blânzi, m-a ascultat răbdător.

— Doamnă, nu suntem aici să speriem copiii, dar uneori e nevoie să le arătăm consecințele faptelor lor. Dacă doriți, pot veni la dumneavoastră acasă să discut cu Rareș.

Am acceptat imediat. Seara, când Rareș s-a întors de la școală, l-am găsit pe agentul Ionescu așteptând în sufragerie. Băiatul s-a oprit în prag, palid.

— Bună seara, Rareș. Știi cine sunt?

— Da… sunteți polițist…

— Știi de ce sunt aici?

Rareș a dat din cap încet. Agentul s-a așezat lângă el pe canapea și i-a vorbit calm:

— Știi, Rareș, eu am văzut mulți copii care au început cu mici lipsuri de respect și au ajuns să facă lucruri grave. Respectul nu e doar pentru profesori sau părinți. E pentru toți oamenii din jurul tău. Când nu respecți pe cineva, îi rănești și pe cei care țin la tine.

Rareș îl asculta cu ochii în pământ. La un moment dat, agentul i-a povestit despre un băiat din cartier care ajunsese să aibă probleme serioase tocmai pentru că nimeni nu l-a tras la răspundere la timp.

După ce agentul a plecat, Rareș a rămas tăcut. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Nu știam dacă am făcut bine sau rău. M-am simțit vinovată că am apelat la poliție, dar și disperată că nu găseam altă cale.

A doua zi dimineață, Rareș m-a surprins. S-a dus singur la școală și după ore a venit acasă cu ochii roșii.

— Mami… i-am cerut scuze doamnei Popescu. Mi-a spus că mă iartă dacă promit că nu mai fac.

L-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi. Dar liniștea nu a durat mult. Când Marius s-a întors acasă și a aflat ce am făcut, s-a supărat:

— Valentina! Cum ai putut să chemi poliția? Nu crezi că ai exagerat? Copilul nostru nu e un infractor!

Ne-am certat ore întregi. Marius spunea că l-am speriat pe Rareș și că i-am distrus încrederea în familie. Eu îi explicam că nu mai știam ce să fac și că voiam doar să-l ajut să înțeleagă gravitatea situației.

Zilele următoare au fost tensionate. Rareș era mai retras, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot haosul creat. Mama mea m-a sunat și ea:

— Fata mea, pe vremea noastră nu existau astfel de metode! Trebuie să vorbești cu el ca o mamă, nu ca un judecător!

Dar eu știam că lumea s-a schimbat. Copiii de azi sunt altfel decât eram noi. Sunt mai expuși la tentații și la lipsa de respect din jur.

Cu timpul, Rareș a început să-și revină. A devenit mai atent la cum vorbește cu profesorii și colegii. Dar relația noastră s-a schimbat puțin; parcă între noi s-a ridicat un zid subțire de neîncredere.

Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă am mers prea departe din disperare. Poate că am greșit ca mamă sau poate că am făcut ceea ce trebuia pentru viitorul lui.

Oare câți dintre noi nu ajungem uneori la capătul răbdării? Ce ați fi făcut voi în locul meu?