Recunoscătoare soacrei pe care n-am avut-o niciodată: Cum am găsit fericirea în căsnicie

— Nu vreau să aud de el în casa asta! a strigat tata, trântind ușa bucătăriei. Mirosea a cozonac proaspăt și a supă de pui, dar în aer plutea o tensiune tăioasă. Eram la masa de Crăciun, iar eu, Irina, aveam 29 de ani și inima cât un purice. Îl adusesem pentru prima dată pe Vlad acasă, băiatul cu care lucram la aceeași firmă de publicitate din București. Îl iubeam, dar tata nu putea trece peste faptul că Vlad era dintr-o familie modestă din Vaslui, fără studii superioare și fără „pedigree”.

Mama încerca să-l tempereze, dar privirea ei tristă îmi spunea că nu avea putere să schimbe nimic. — Irina, poate ar trebui să mai aștepți… Să-l cunoști mai bine, șopti ea, evitând să mă privească în ochi. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, cu Vlad după mine. — Îmi pare rău, Irina, n-am vrut să stric sărbătoarea… — Nu tu ai stricat-o, Vlad. Familia mea nu știe să iubească altfel decât cu reguli și așteptări.

Așa a început lupta mea între două lumi: cea a părinților mei, care visau la un ginere „de familie bună”, și lumea mea nouă, în care Vlad era tot ce-mi doream. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. Fiecare zi era o provocare: bani puțini, joburi stresante, telefoane reci de la ai mei. Tata nu voia să audă de Vlad nici măcar la telefon. Mama mă suna doar ca să-mi spună să am grijă de mine și să nu mă grăbesc cu „prostii”.

Într-o seară ploioasă de martie, Vlad m-a luat de mână și mi-a spus: — Irina, hai să ne căsătorim. Nu avem nimic, dar avem unul pe altul. Am râs printre lacrimi și am spus da. Nunta noastră a fost mică: doar câțiva prieteni și colega mea cea mai bună, Simona. Părinții mei au refuzat invitația. Am plâns în baie înainte să merg la starea civilă, simțindu-mă orfană de vii.

După nuntă, am simțit lipsa unei soacre. Mama lui Vlad murise când el avea 16 ani. Nu aveam pe cine să întreb cum se face sarmaua perfectă sau ce să fac dacă Vlad vine acasă supărat. Simona glumea: — Ești norocoasă că n-ai soacră! Dar eu tânjeam după o figură maternă care să mă învețe cum să fiu soție.

Primii ani au fost grei. Vlad lucra mult, eu mă simțeam singură și neînțeleasă. Într-o zi, după o ceartă aprinsă despre bani, am izbucnit: — Dacă aș fi avut o soacră, poate m-ar fi ajutat cu un sfat! Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi: — Și eu mi-aș fi dorit să o cunoști pe mama… Era blândă și ar fi știut ce să-ți spună.

Am început să vorbesc cu vecina noastră, tanti Maria, o femeie trecută de 70 de ani care făcea cele mai bune plăcinte cu mere. Ea m-a învățat cum se face ciorba de perișoare și cum să nu te pierzi cu firea când bărbatul vine acasă nervos. — Dragă mamă, îi spuneam uneori în gând soacrei pe care n-am cunoscut-o niciodată, sper că te uiți la noi și ești mândră.

Anii au trecut. Am reușit să ne cumpărăm un apartament mic cu două camere. Tata a venit prima dată la noi abia după ce s-a născut fetița noastră, Ana-Maria. S-a uitat lung la Vlad și i-a spus: — Ai grijă de fata mea… Vlad i-a strâns mâna fără resentimente.

Într-o seară târzie, după ce Ana-Maria adormise, am stat pe balcon cu Vlad și am privit luminile orașului. — Crezi că mama ta ar fi fost mândră de noi? l-am întrebat încet. Vlad a zâmbit trist: — Sunt sigur că da. Și cred că ar fi iubit-o pe Ana-Maria ca pe ochii din cap.

Acum mă uit în urmă și îmi dau seama cât de mult m-a schimbat lipsa unei soacre. M-a făcut mai puternică, mai atentă la oamenii din jurul meu. Am învățat să caut sprijin acolo unde nu mă așteptam: la vecini, la prieteni, la mine însămi.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut o soacră adevărată, ar fi fost viața mea mai ușoară sau mai complicată? Sau poate tocmai absența ei m-a ajutat să devin femeia care sunt azi? Ce credeți voi: contează atât de mult prezența unei soacre în viața unui cuplu sau fericirea se construiește altfel?