„Nu mai ești mama mea!” – Povestea unei mame alungate de propria fiică

— Ieși afară! Nu mai vreau să te văd niciodată!
Vocea Irinei a răsunat ca un tunet în apartamentul micuț din cartierul Titan. Am rămas în prag, cu mâna strânsă pe geanta veche, simțind cum genunchii mi se înmoaie. Aveam 68 de ani și niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge să fiu alungată de propriul meu copil.

— Irina, te rog… nu așa se vorbește cu mama ta…
— Mama? Tu nu mai ești mama mea! Ai distrus tot ce am avut!

M-am uitat la ea, la ochii aceia albaștri, atât de asemănători cu ai mei, dar plini de ură. M-am simțit ca un străin în propria familie. Totul pornise de la o discuție banală despre bani și facturi. De când vândusem apartamentul mamei mele din Ploiești și venisem la Irina, tensiunile crescuseră. Ea spunea că mă bag prea mult în viața ei, eu credeam că nu mă respectă.

În ultimele săptămâni, fiecare zi era o luptă: cine spală vasele, cine plătește întreținerea, de ce nu-și găsește Irina un serviciu mai bun. Eu încercam să o ajut, ea vedea doar reproșuri. În seara aceea, după ce i-am spus că ar trebui să fie mai responsabilă cu banii, a explodat.

Am ieșit pe scara blocului cu lacrimile șiroind pe obraji. N-aveam unde să mă duc. Prietenele mele erau fie plecate din țară, fie prea bătrâne ca să mă poată primi. Am stat pe bancă în fața blocului până s-a lăsat noaptea. M-am gândit să mă întorc la Ploiești, dar nu mai aveam nimic acolo.

A doua zi dimineață, am revenit să-mi iau câteva lucruri. Irina nu era acasă. În graba cu care îmi adunam hainele din dulap, am dat peste un caiet vechi, ascuns sub o pernă. Era jurnalul Irinei. Nu voiam să-l citesc, dar curiozitatea și disperarea au fost mai puternice decât rușinea.

Am deschis la întâmplare și am început să citesc:

„Nu pot să respir lângă mama. Simt că orice fac e greșit. De când a venit aici, parcă nu mai sunt eu însămi. Îmi e rușine că nu am reușit nimic în viață și că depind de ea la aproape 40 de ani. Dar nu pot să-i spun asta… Mi-e frică să nu o rănesc.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe marginea patului. Toată furia ei era, de fapt, durere și neputință. Eu vedeam doar reproșuri și lipsă de recunoștință, dar ea se simțea sufocată și vinovată pentru propriile eșecuri.

Am continuat să citesc:

„Azi iar m-a întrebat când îmi găsesc un serviciu stabil. Nu știe cât mă doare asta… Am încercat, dar nu mă mai angajează nimeni la vârsta mea. Mă simt inutilă și singură.”

Mi-au dat lacrimile. Nu știusem niciodată cât de greu îi era Irinei. Mereu am crezut că dacă îi spun ce cred, o ajut să devină mai puternică. Dar poate că am greșit.

Când s-a întors acasă și m-a găsit citind jurnalul, a izbucnit:

— Cum ai putut?! Ești incredibilă! Nici măcar intimitatea asta nu mi-o lași!

— Iartă-mă, Irina… Nu voiam să-ți fac rău… Dar acum înțeleg cât ai suferit.

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe canapea.

— Nu mai pot, mamă… Simt că nu sunt bună de nimic… Toată lumea are copii, familie… Eu n-am nimic.

M-am apropiat încet și am luat-o în brațe pentru prima dată după ani de zile.

— Și eu mă simt singură, Irina… Poate că am greșit mult față de tine… Dar te iubesc.

Am stat așa minute bune, plângând amândouă. Pentru prima dată am vorbit deschis despre tot ce ne durea: despre divorțul meu de tatăl ei, despre sacrificiile făcute pentru ea, despre fricile și frustrările noastre.

În zilele următoare am decis să plec pentru o vreme la o verișoară din provincie. Aveam nevoie amândouă de spațiu ca să ne vindecăm rănile.

Acum, după luni de zile, vorbim la telefon aproape zilnic. Încercăm să reconstruim ceva ce părea pierdut pentru totdeauna.

Mă întreb adesea: câte mame și fiice trăiesc aceeași dramă în tăcere? De ce ne e atât de greu să ne spunem adevărul fără teamă? Poate că dacă am avea curajul să ne ascultăm cu adevărat, am suferi mai puțin.