„Nu mai e casa ta, mamă” – Povestea unei mame alungate de propria fiică

— Nu mai e casa ta, mamă! Ai înțeles? Nu mai ai ce căuta aici!

Cuvintele acestea, aruncate cu o răceală pe care nu i-o bănuiam niciodată fiicei mele, mi-au tăiat respirația. Stăteam în pragul ușii, cu valiza în mână, iar obrajii îmi ardeau de rușine și neputință. Pe holul blocului din Drumul Taberei, ecoul vocii ei răsuna ca un verdict. M-am uitat la ea – la ochii aceia albaștri, pe care îi moștenise de la mine, dar care acum mă priveau ca pe o străină.

Mă numesc Elena Popescu și am 62 de ani. Am fost profesoară de limba română toată viața mea. Am crescut-o singură pe Ana, după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit când ea avea doar șase ani. Am muncit din greu să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie personală, doar ca să-i pot oferi ei tot ce avea nevoie.

Acum un an, Ana a venit la mine cu ochii plini de lacrimi și cu vocea tremurândă:
— Mamă, nu mai pot sta cu chirie. E scump, salariul abia îmi ajunge. Dacă aș avea apartamentul tău pe numele meu, aș putea să iau un credit și să-mi fac viața mai ușoară.

Am ezitat. M-am gândit la nopțile în care citeam împreună poezii în sufragerie, la mirosul de cozonac din bucătărie de Crăciun, la tablourile cu flori pictate de mine care încă atârnau pe pereți. Dar am cedat. Cum să nu-i dau totul copilului meu?

— Bine, Ana. Dacă asta te ajută…

Am mers împreună la notar. Am semnat actele cu mâna tremurândă. Ea m-a sărutat pe frunte și mi-a promis:
— O să ai mereu locul tău aici, mamă!

Un an mai târziu, promisiunea s-a transformat în cenușă. Totul a început când Ana l-a adus acasă pe noul ei iubit, Radu. Un bărbat cu zece ani mai tânăr decât ea, mereu nemulțumit și ironic. Nu-i plăcea că gătesc mâncare tradițională, că mă uit la știri sau că îi spun Anei să nu se culce târziu. Într-o seară, după ce am făcut sarmale pentru toți trei, Radu a izbucnit:
— Elena, nu vrei să-ți vezi de treabă? Aici nu mai e ca pe vremea ta!

Ana a tăcut. Nu m-a apărat nici atunci, nici când Radu a început să aducă prieteni gălăgioși acasă sau să fumeze în sufragerie. M-am simțit tot mai străină în propria casă. Într-o zi, am găsit lucrurile mele strânse într-o cutie: fotografii cu mine și Ana de când era mică, o eșarfă primită de la mama mea, câteva cărți vechi.

— Mamă… cred că ar fi mai bine să te muți la mătușa Ioana o perioadă. Radu are nevoie de spațiu pentru biroul lui și… nu vreau să ne certăm.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am uitat la ea – era fiica mea sau o străină? Am încercat să-i explic:
— Ana, eu nu am unde să mă duc! Ioana abia are loc pentru ea însăși… Și oricum… aici e casa mea!

— Nu mai e casa ta! Ai semnat actele!

Atunci am înțeles că nu mai am niciun drept. Am ieșit pe ușă cu valiza în mână și cu inima grea ca plumbul.

La Ioana am găsit doar o canapea îngustă și multă compasiune. Sora mea m-a privit cu ochii umezi:
— Elena… cum a putut Ana să-ți facă una ca asta?

N-am avut răspuns. Zilele au trecut greu. M-am simțit inutilă, abandonată, ca un obiect vechi de care toți se descotorosesc când nu le mai folosește. Prietenele mele mă sunau să mă întrebe ce fac; le mințeam că sunt bine, dar adevărul era că plângeam nopți întregi.

Într-o zi am primit un mesaj de la Ana: „Mamă, nu vreau să ne certăm. Poate cândva vei înțelege.”

Ce să înțeleg? Că dragostea de mamă se măsoară în acte notariale? Că sacrificiul meu a fost doar o monedă de schimb?

Am încercat să-mi găsesc un rost – am început să merg la biserică, să citesc mai mult, să ajut copiii vecinilor cu temele la română. Dar rana rămâne deschisă.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva eu am greșit undeva – dacă am iubit prea mult sau prea puțin, dacă am fost prea permisivă sau prea severă.

Într-o seară ploioasă, stând la fereastra micuței camere de la Ioana, mi-am spus: „Oare câți părinți ajung ca mine? Oare cât valorează sacrificiul unei mame în ziua de azi?”

Poate voi aveți răspunsuri… Eu încă le caut.