Ochelarii murdari ai soacrei mele și răzbunarea tăcută

— Oana, iar ai uitat să ștergi praful de pe mobilă! Nu știu cum poți trăi în atâta mizerie, a spus Mariana, soacra mea, cu vocea ei tăioasă, în timp ce-și freca ochelarii cu colțul bluzei. M-am oprit din spălatul vaselor și am simțit cum sângele mi se urcă la cap. Era a treia oară săptămâna asta când îmi făcea observații. De fiecare dată, privirea ei rece și zâmbetul fals mă făceau să mă simt mică, neînsemnată, ca și cum niciodată nu aș fi fost destul de bună pentru familia lor.

— Poate dacă ai vedea mai bine prin ochelarii ăia murdari, ai observa că am șters praful acum două ore, am zis printre dinți, fără să mă uit la ea. S-a oprit brusc din mișcare și m-a privit lung, ca și cum nu-i venea să creadă că am îndrăznit să-i răspund. În bucătărie s-a lăsat o liniște apăsătoare, spartă doar de zgomotul apei care curgea în chiuvetă.

Soțul meu, Radu, a intrat tocmai atunci în cameră. A simțit tensiunea din aer și s-a prefăcut că nu observă nimic. Așa făcea mereu: se ascundea după ziar sau după telefon ori de câte ori mama lui începea să mă critice. M-am uitat la el cu speranța că va spune ceva, măcar o vorbă bună în apărarea mea. Dar el doar a oftat și a ieșit pe balcon.

Am crescut la țară, într-o familie simplă din Buzău. Mama mea m-a învățat să fiu respectuoasă și să nu răspund niciodată urât celor mai în vârstă. Dar de când m-am mutat la oraș și am intrat în familia lui Radu, am simțit că orice aș face nu e niciodată suficient. Mariana avea mereu ceva de comentat: ba că nu gătesc ca ea, ba că nu calc cămășile destul de bine, ba că nu știu să cresc un copil. Fetița noastră, Ilinca, avea doar trei ani și deja învățase să se ascundă după ușă când bunica ridica tonul.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Ilinca, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu cu ceva. Poate chiar nu sunt o soție sau o mamă bună. Dar apoi mi-am amintit de toate momentele în care Mariana m-a umilit în fața rudelor sau a vecinilor. Cum la fiecare masă de duminică îmi găsea câte un cusur: „Oana, tu nu vezi că ai pus prea multă sare? La noi în familie nu se gătește așa!” sau „Radu era mai slab înainte să te cunoască…”.

Într-o zi de sâmbătă, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești, am decis că nu mai pot continua așa. Am pregătit cafeaua preferată a Marianei și am pus-o pe masă, lângă ochelarii ei plini de urme de degete. Când a intrat în bucătărie, i-am spus pe un ton calm:

— Mariana, știi ce? Ochelarii tăi sunt atât de murdari încât nici porcii din satul meu n-ar vrea să-i poarte. Poate ar trebui să-i cureți mai des ca să vezi mai bine cine face treabă prin casă.

A rămas fără cuvinte pentru câteva secunde. Apoi a început să râdă fals:

— Vai, Oana, ce glumă bună! Dar să știi că eu văd foarte bine cine e gospodină și cine nu.

— Atunci poate vezi și cât de mult mă doare fiecare vorbă pe care mi-o arunci. Poate vezi și cât de mult încerc să fac totul bine pentru familia asta.

Radu a apărut iar în ușă, prins între noi ca într-un meci de box. S-a uitat la mine cu ochii mari:

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic nou, doar că Oana are chef de ceartă dis-de-dimineață, a spus Mariana cu vocea ei ascuțită.

— Nu e ceartă dacă spun ce simt! am ridicat eu tonul pentru prima dată. E dreptul meu să fiu respectată în casa asta!

A urmat o tăcere lungă. Radu s-a retras iar pe balcon, iar Mariana s-a așezat la masă fără să mai spună nimic. Pentru prima dată în trei ani m-am simțit puternică. Am început să fac curățenie prin casă fredonând încet un cântec din copilărie.

Dar liniștea n-a durat mult. Seara, când Radu s-a întors de la serviciu, m-a tras deoparte:

— Oana, mama e supărată rău. Zice că ai jignit-o și că nu mai vrea să stea cu noi dacă te porți așa.

— Poate ar fi mai bine pentru toți dacă ar pleca la ea acasă pentru o vreme…

— Nu poți vorbi așa despre mama! E bătrână și are nevoie de noi!

— Și eu am nevoie de liniște! Nu mai pot trăi sub presiunea asta!

A doua zi dimineață, Mariana și-a făcut bagajele fără să spună un cuvânt. Ilinca s-a uitat mirată la bunica ei care pleca supărată. Radu era vizibil tulburat. Timp de câteva zile casa noastră a fost mai liniștită ca niciodată. Am avut timp să stau cu Ilinca în parc, să gătesc fără frică de critici și chiar să râd cu Radu la o comedie proastă la televizor.

Dar liniștea asta avea un preț. Radu era tot mai distant și vorbea tot mai puțin cu mine. Într-o seară l-am găsit stând pe întuneric în sufragerie.

— Îți lipsește mama ta? l-am întrebat încet.

— Nu știu… Poate… Dar nu-mi place ce se întâmplă între noi.

— Nici mie… Dar nu pot trăi mereu cu frica de a fi judecată.

A oftat adânc și mi-a luat mâna în a lui:

— Poate ar trebui să mergem la un consilier de familie…

Am acceptat fără ezitare. Știam că trebuie să facem ceva înainte ca resentimentele dintre mine și Mariana să ne distrugă familia.

Au trecut luni până când Mariana s-a întors la noi acasă. De data asta am stabilit reguli clare: respect reciproc sau fiecare pe drumul lui. Nu a fost ușor — au fost multe lacrimi, multe discuții aprinse și multe momente în care am vrut să renunț.

Dar acum, privind în urmă, știu că dacă n-aș fi avut curajul să-i spun Marianei adevărul în față, probabil m-aș fi pierdut pe mine însămi.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc astăzi sub presiunea unor soacre toxice? Câte dintre ele au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?