Trei copii, un salariu și o inimă frântă: Povestea mea dintr-un apartament de la marginea Bucureștiului

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! Ai vrut trei copii, uite unde am ajuns!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Era trecut de miezul nopții, iar eu abia reușisem să-l adorm pe cel mic, pe Vlad, care plânsese aproape două ore din cauza colicilor. Maria și Andreea dormeau deja, dar eu simțeam că nu mai am niciun strop de energie. M-am sprijinit de chiuvetă și am încercat să nu plâng.
— Radu, tu ai vrut la fel de mult ca mine…
— Nu! Tu ai zis că vrei o familie mare! Eu doar… am cedat!
M-am uitat la el. Era obosit, cu cearcăne adânci și privirea pierdută. Știam că nu-i ușor nici pentru el. Salariul lui de șofer nu mai ajungea de mult pentru toate cheltuielile. Eu lucram de acasă, traduceri, dar cu trei copii mici era aproape imposibil să mă concentrez.

Mă întrebam adesea când s-a rupt totul între noi. Poate în ziua în care am aflat că sunt însărcinată cu Vlad și am văzut în ochii lui Radu mai multă teamă decât bucurie. Sau poate în serile când ne certam pe bani, pe facturi, pe lipsa timpului pentru noi doi.

Mama mea îmi spunea mereu: „Irina, nu te baza pe nimeni! Fii tu stăpână pe viața ta!” Dar eu am crezut că dragostea noastră va fi suficientă. Că vom găsi o cale.

Într-o zi de luni, după ce Radu a plecat la muncă fără să-mi spună „la revedere”, am găsit în cutia poștală o somație de la bancă. Întârziam cu ratele la apartament. M-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote, încercând să nu-i trezesc pe copii.

Seara, când a venit acasă, i-am arătat scrisoarea.
— Ce vrei să fac? Să scot bani din piatră seacă?
— Nu, dar trebuie să găsim o soluție împreună! Nu e vina mea că nu ne ajung banii!
— Ba da! Dacă nu insistați cu încă un copil…
— Radu! Și tu ai fost acolo! Și tu ai spus că vrei!
A tăcut. S-a trântit pe canapea și a deschis televizorul la maxim, ignorându-mă complet.

În acea noapte am stat trează mult timp, gândindu-mă dacă nu cumva chiar eu sunt vinovată pentru tot. Dacă nu cumva am cerut prea mult de la viață. Dacă nu cumva copiii mei vor crește într-o familie plină de reproșuri și tăceri grele.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Simona.
— Nu mai pot, Simona… Radu mă urăște. Și eu mă urăsc.
— Irina, nu e vina ta! Dar trebuie să vorbiți serios. Să vă ascultați unul pe altul.
— Nu vrea să vorbească… doar mă acuză.
— Atunci caută ajutor! Un consilier de familie… ceva!
Am râs amar.
— Cu ce bani? N-avem nici de pâine uneori…

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.
— Radu, te rog… hai să ne gândim ce putem face. Poate găsesc ceva de lucru câteva ore pe zi, poate tu mai faci niște curse în plus…
— Nu mai pot! Sunt terminat! Vrei să mor la volan?
— Atunci ce facem? Ne despărțim? Vindem apartamentul?
A tăcut din nou. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Au trecut săptămâni în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Copiii simțeau tensiunea și deveneau tot mai agitați. Maria a început să se trezească noaptea plângând, iar Andreea nu mai voia să meargă la grădiniță.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam micul dejun, Maria m-a întrebat:
— Mami, tu și tati nu vă mai iubiți?
Am înghețat cu lingura în mână.
— Ba da, iubita mea… doar că suntem obosiți.
Ea s-a uitat la mine cu ochii mari și triști.
— Atunci de ce plângi noaptea?
Nu am avut răspuns.

În acea zi am decis că trebuie să fac ceva. Am început să caut grupuri de sprijin online pentru mame aflate în situații similare. Am citit povești despre femei care au reușit să-și salveze familia sau măcar să-și recapete demnitatea.

Am început să scriu. Seara, după ce adormeau copiii, îmi vărsam sufletul într-un jurnal virtual. Am primit mesaje de la alte femei care treceau prin același iad tăcut.

Într-o seară, Radu a intrat în cameră și m-a găsit plângând în fața laptopului.
— Ce faci?
— Scriu… încerc să nu mă pierd de tot.
S-a așezat lângă mine pentru prima dată după mult timp.
— Știi… nici eu nu mai pot așa. Dar nu știu cum să schimb ceva…
L-am privit lung.
— Poate ar trebui să încercăm împreună…

Nu știu dacă vom reuși. Nu știu dacă dragostea noastră va supraviețui sau dacă vom ajunge doar doi părinți care cresc trei copii într-un apartament mic și rece. Dar știu că nu sunt singură în lupta asta.

Oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte femei se simt vinovate pentru alegeri făcute împreună? Voi ce ați face în locul meu?