În umbra surorii mele: Povestea unei vieți trăite între așteptări și dorința de a fi văzută

— Nu poți să fii și tu ca Irina? De ce trebuie mereu să faci lucrurile pe dos? vocea mamei răsună din bucătărie, tăind liniștea serii ca un cuțit.

Mă opresc în prag, cu ghiozdanul atârnând greu pe umăr. Irina stă la masă, cu manualele deschise, zâmbind ușor, ca și cum ar ști că nu e despre ea, ci despre mine. Mereu e despre mine, dar totul se învârte în jurul ei.

— Mamă, am luat 9 la matematică, încerc să spun, dar vocea mi se stinge.

— Irina lua numai 10. Și nu făcea atâta caz. Tu de ce nu poți?

Asta e povestea vieții mele. De douăzeci și trei de ani, orice fac e comparat cu Irina. Orice reușită a mea e doar o umbră palidă a succeselor ei. Irina e sora mai mare, fata perfectă: olimpică la română, bursieră la facultate, logodită cu un băiat dintr-o familie bună. Eu sunt Ana, fata care „ar putea mai mult dacă s-ar strădui”.

Când eram mici, Irina mă lua de mână la școală și mă apăra de copiii răutăcioși. Îmi plăcea să cred că suntem o echipă. Dar pe măsură ce am crescut, diferențele dintre noi au devenit tot mai evidente. Ea era mereu calmă, ordonată, eu eram visătoare și uitucă. Ea aducea diplome acasă, eu aduceam flori culese de pe câmp.

Tata nu zicea nimic. Se retrăgea în atelierul lui și meșterea la bicicletă sau citea ziarul. Îl vedeam cum mă privește uneori cu milă, dar nu intervenea niciodată. Poate pentru că știa că mama nu accepta contradicții.

În liceu, am încercat să mă apropii de Irina. O rugam să mă ajute la teme sau să ieșim împreună în oraș. Dar ea era mereu ocupată: „Am de învățat”, „Merg la bibliotecă”, „Vorbim mai târziu”. M-am obișnuit să fiu singură.

Când am intrat la facultate la Arte Plastice, mama a făcut o criză.

— Ce viitor ai tu cu pictura aia? Irina face Dreptul! O să ajungă cineva! Tu ce o să faci? O să pictezi pereți?

Am plecat la București cu inima strânsă și cu promisiunea că o să-i demonstrez că pot reuși și eu. Dar fiecare telefon acasă era un șir nesfârșit de comparații:

— Irina are deja un internship la o firmă mare. Tu ce faci? Ai găsit ceva serios?

— Am expus două tablouri la o galerie mică…

— Asta nu-i meserie! Să nu vii acasă să ceri bani!

Am început să evit să sun acasă. Îmi găsisem un mic grup de prieteni artiști, oameni care mă vedeau pentru cine sunt, nu pentru cine ar trebui să fiu. Dar sentimentul de vinovăție nu dispărea niciodată. La fiecare sărbătoare trebuia să mă întorc acasă și să joc rolul fetei care nu se ridică la nivelul surorii ei.

La masa de Crăciun din anul trecut, mama a ridicat din nou subiectul:

— Irina se mărită la vară. O să avem și noi cu ce ne lăuda în sat! Ana, tu când ai de gând să-ți găsești un băiat serios?

Irina m-a privit cu compasiune și mi-a șoptit:

— Nu te supăra pe ea… Așa e mama.

Dar nu era doar mama. Era toată lumea din jurul nostru: vecinii care întrebau mereu „Tu ești sora Irinei?”, profesorii care mă priveau ca pe o copie nereușită a ei, rudele care îmi spuneau „Las’ că o să-ți vină și ție rândul”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — „Nu poți să fii și tu ca Irina?!” — am ieșit pe balcon și am plâns până n-am mai avut lacrimi. M-am întrebat dacă vreodată voi putea fi iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cine ar trebui să fiu.

Irina s-a mutat recent înapoi în orașul nostru natal, împreună cu soțul ei. Mama e în culmea fericirii: „Irina o să aibă un copil! O să fiu bunică!” Eu am rămas la București, într-o garsonieră mică, pictând noaptea și lucrând ziua într-o cafenea ca să-mi plătesc chiria.

Uneori mă gândesc să renunț la tot și să plec undeva departe, unde nimeni nu știe cine e Irina și unde pot fi doar Ana. Dar apoi îmi amintesc de tata, care mi-a spus într-o zi:

— Să nu te schimbi niciodată pentru nimeni. Tu vezi lumea altfel decât ceilalți. S-ar putea ca într-o zi să-și dea seama cât valorezi.

Poate că are dreptate. Poate că într-o zi mama va vedea că și eu merit iubire și apreciere. Sau poate că va trebui să-mi găsesc singură drumul spre liniște.

M-am întrebat mereu: oare cât timp trebuie să trăiești în umbra cuiva până când devii invizibil chiar și pentru tine? Sau poate adevărata provocare este să înveți să te vezi tu însuți înainte ca ceilalți să o facă?