Umbra vinovăției: Povestea mea după ce am dus-o pe mama la azil

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! Cum ai putut s-o lași acolo, singură, printre străini?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, plină de miros de cafea arsă și de amintiri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se fixa în gol, pe peretele scorojit.
— Nu mai puteam, Ioana… Nu mai puteam! Am încercat tot ce-am putut.
Ea a izbucnit în plâns, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Mama era tot ce aveam mai scump. După ce tata a murit, am rămas doar noi trei. Eu, Ioana și mama. Dar boala ei a venit ca o furtună: demență senilă. La început uitase unde pune cheile, apoi nu mă mai recunoștea uneori. Într-o noapte a ieșit din casă în pijama și am găsit-o abia dimineața, plângând pe banca din fața blocului.

Am încercat să o îngrijesc acasă. Am renunțat la jobul de la bibliotecă, am vândut mașina ca să pot plăti o femeie care să mă ajute. Dar nu era niciodată suficient. Mama avea nevoie de supraveghere permanentă. Într-o zi a încercat să gătească și a uitat aragazul pornit. Am intrat în bucătărie și am simțit mirosul de gaz. Atunci am înțeles că nu mai pot continua așa.

— Nu mă interesează! Eu nu aș fi făcut niciodată asta! a țipat Ioana, trântind ușa.

Am rămas singur cu gândurile mele. În fiecare seară, după ce terminam treburile casei, mă așezam pe canapea și mă uitam la poza mamei din tinerețe. Zâmbea larg, cu ochii ei verzi plini de viață. Acum, când mergeam la azil să o vizitez, mă privea confuză, uneori speriată.

— Radu? Tu ești? De ce nu mă iei acasă? mă întreba cu voce stinsă.

Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi care îmi ardeau obrajii.

La azil era curat, personalul era amabil, dar nu era acasă. Odată am surprins-o stând la geam, privind copacii din curte. Am stat lângă ea și i-am ținut mâna în tăcere.

— Mamă… îmi pare rău… am șoptit.

Ea s-a uitat la mine cu ochii goi și a zâmbit vag.

— Ești băiat bun… să nu uiți asta.

Dar eu nu mă simțeam bun. Mă simțeam un trădător.

Vecinii au început să vorbească. Doamna Popescu de la trei m-a întâmpinat într-o zi pe scara blocului:

— Așa ai ajuns, Radu? Să-ți dai mama la azil? Săraca femeie…

M-am simțit mic, rușinat, ca un copil prins cu minciuna.

Ioana nu mi-a mai vorbit două luni. Îmi trimitea doar mesaje scurte: „Ai plătit azilul?”, „Ce mai face mama?” Dar niciodată nu venea cu mine s-o vadă.

Într-o duminică ploioasă am decis să-i fac o surpriză mamei: i-am adus plăcinta ei preferată cu mere și scorțișoară. Când am intrat în salon, ea dormea. M-am așezat lângă pat și i-am mângâiat părul alb.

— Mamă… dacă ai ști cât de greu mi-a fost…

A deschis ochii și m-a privit lung.

— Să nu plângi, Radule… Tu ai grijă de tine acum.

Am izbucnit în plâns ca un copil. Toată greutatea acelor luni s-a prăbușit peste mine.

Seara aceea am petrecut-o singur în apartament, ascultând ploaia bătând în geamuri. M-am gândit la toți anii în care mama s-a sacrificat pentru noi: când lucra două schimburi ca să avem ce pune pe masă, când ne citea povești seara târziu, când ne ținea de mână la doctor sau la serbări.

Acum eu eram cel care trebuia să aibă grijă de ea și simțeam că am eșuat.

Am început să caut pe internet povești ale altor oameni care trecuseră prin asta. Am descoperit forumuri unde alți fii și fiice povesteau despre vinovăția lor, despre privirile reci ale rudelor sau despre lipsa de sprijin din partea statului român pentru bătrânii bolnavi.

Într-o zi, Ioana a venit pe neașteptate la mine acasă. Era palidă și avea ochii umflați de plâns.

— Radu… îmi pare rău că te-am judecat atât de aspru. Nici eu nu știu dacă aș fi rezistat… Poate că ai făcut ce era mai bine pentru mama.

Ne-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singur.

De atunci mergem împreună la azil. Îi aducem mamei flori, îi citim din cărțile ei preferate și îi povestim despre lumea de afară. Uneori ne recunoaște, alteori nu. Dar zâmbetul ei cald ne dă speranță.

Totuși, vinovăția nu dispare niciodată complet. Mă întreb mereu: oare am făcut bine? Oare există vreo alegere corectă atunci când vine vorba de părinții noștri?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că nu sunt singur în lupta asta.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsiți liniștea când trebuie să luați decizii imposibile pentru cei dragi?