Mai bine să nu-i cunoști: Povestea unei vacanțe de familie ratate

— Ioana, hai, răspunde-i mătușii Lenuța! Ce tot stai pe gânduri? mă întreabă Mihai, soțul meu, cu telefonul în mână și privirea aceea rugătoare pe care o cunosc prea bine.

Îmi mușc buza de jos și simt cum mi se strânge stomacul. În minte îmi răsună încă vacarmul verii trecute: valize aruncate la întâmplare, copii plângând, socrul meu bombănind că nu găsește telecomanda, iar mătușa Lenuța făcând inventarul pungilor cu mâncare de acasă, ca să nu cheltuim „aiurea” la terase. Mă uit la Mihai și încerc să-mi adun curajul:

— Mihai, chiar vrei să repetăm experiența de anul trecut? Am venit acasă mai obosiți decât am plecat și cu portofelul gol. Nici nu am apucat să văd marea cum trebuie!

El oftează și se așază lângă mine pe canapea. — Știu, dar poate anul ăsta va fi altfel. Lenuța zice că a găsit o pensiune mai aproape de plajă și că o să fie mai organizată.

Îmi vine să râd amar. Organizată? Îmi amintesc perfect cum „organizarea” a însemnat să stăm cinci adulți și trei copii într-o cameră dublă, cu saltele pe jos și geamuri care nu se deschideau. Cum am mâncat ciorbă rece din borcane și am făcut duș pe rând, cu apă călâie. Cum fiecare ieșire la plajă era o expediție militară, cu liste, certuri și negocieri despre cine plătește șezlongurile.

— Mihai, nu vreau să fiu rea, dar e mai ieftin să nu-i cunoaștem. Serios! Anul trecut am cheltuit dublu față de cât ne-am propus doar ca să nu ne facem de râs în fața lor. Și nici măcar nu ne-am simțit bine.

El tace. Știu că îl doare ce spun, dar simt că trebuie să fiu sinceră. Îmi amintesc cum, în ultima seară la mare, stăteam pe balconul pensiunii și plângeam în surdină, ca să nu mă audă nimeni. Mătușa Lenuța tocmai făcuse scandal că am cumpărat înghețată copiilor fără să o întrebăm dacă „merită banii”. Socrul meu se certase cu Mihai pentru că nu voia să meargă la pescuit la cinci dimineața. Eu eram prinsă între dorința de a-mi proteja familia și nevoia de a nu supăra pe nimeni.

— Ioana, hai să încercăm să vorbim cu ei. Să punem niște reguli clare de la început: fiecare familie cu banii ei, fiecare își organizează timpul cum vrea…

Îl privesc lung. — Mihai, știi bine că nu va funcționa. La noi în familie nu există „fiecare cu ale lui”. Totul e la grămadă: bani, nervi, timp. Și mereu cineva iese nemulțumit.

Telefonul vibrează din nou. Mesaj de la mătușa Lenuța: „Ioana dragă, sper că nu te răzgândești! Am găsit cazare super ieftină! Să-mi spui ce preferați la mic dejun!”

Simt cum mi se urcă sângele la cap. Ieftină? Știu ce înseamnă „ieftin” pentru ea: camere fără aer condiționat, paturi care scârțâie și baie pe hol. Și iar o să trebuiască să mă prefac recunoscătoare pentru fiecare felie de salam adusă de acasă.

Îmi amintesc cum anul trecut am ajuns să ne certăm chiar eu și Mihai, lucru care nu ni se întâmplase niciodată până atunci. El era prins între loialitatea față de ai lui și dorința mea de liniște. Eu mă simțeam mereu datoare să fac pe mediatorul, să împac pe toată lumea și să ascund adevărul: că nu mai suportam atmosfera aceea sufocantă.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, i-am spus lui Mihai:
— Nu mai pot. Simt că nu e vacanța noastră, ci a lor. Noi doar plătim și ne conformăm.
El s-a uitat la mine trist:
— Știu… Dar dacă refuzăm acum, vor zice că ne credem mai buni ca ei.
— Poate chiar suntem mai buni dacă știm când să spunem „nu”, i-am răspuns atunci.

Acum, când mă uit la el în sufragerie, văd aceeași teamă în ochii lui: teama de a-i dezamăgi pe ai lui. Dar ce facem cu noi? Ce facem cu familia noastră mică?

Telefonul sună din nou. De data asta răspund eu:
— Bună seara, mătușă Lenuța!
— Ioana dragă! Ce faci? Să știi că am vorbit cu tanti Viorica și vine și ea cu nepoții! O să fim mulți și veseli!
— Mătușă… încă nu știm sigur dacă putem veni…
— Cum adică? Nu vă mai place cu noi?
Simt cum mi se pune un nod în gât.
— Nu e vorba de asta… doar că anul trecut a fost cam greu pentru noi…
Se lasă o tăcere grea.
— Ioana… familia e familie! Nu poți fugi de ea!

Închid telefonul tremurând. Mihai mă ia în brațe fără să spună nimic. Știu că îl doare la fel de tare ca pe mine.

A doua zi dimineață, copiii sar în pat peste noi:
— Mami, mergem la mare?
Le zâmbesc forțat:
— Nu știu încă, puiule…

Mihai mă privește întrebător. Îmi vine să urlu: „Nu! Nu mai vreau!” Dar știu că orice decizie va lăsa urme adânci.

Seara, după ce copiii adorm din nou, îi spun lui Mihai:
— Poate ar trebui să avem curajul să trăim pentru noi. Să le spunem adevărul: că vrem o vacanță doar cu familia noastră mică. Că merităm liniște și bucurie fără compromisuri.
El oftează adânc:
— Oare vom reuși vreodată să fim sinceri cu ai noștri fără să-i rănim?

Mă uit pe fereastră la luminile orașului și mă întreb: Câte familii trăiesc drama asta în tăcere? Câți dintre noi aleg liniștea sufletească în locul tradițiilor sufocante? Voi ce ați face în locul meu?