Umbrele unei noi vieți: Povestea Mariei și a drumului spre lumină

— Maria, iar nu ai făcut focul la timp! Ți-am spus de atâtea ori că dacă nu te miști mai repede, copiii răcesc!
Vocea lui Lucian răsuna în bucătăria mică și rece, unde încercam să aprind soba cu niște vreascuri ude. Era decembrie, iar gerul pătrundea prin ferestrele crăpate ale casei pe care o cumpărasem cu banii din vânzarea apartamentului din oraș. Lucian hotărâse că aici, la marginea satului Valea Rece, vom începe o viață nouă. Eu nu am avut niciodată curajul să-l contrazic.

— O să fac focul, Lucian. Îmi pare rău…
— Întotdeauna îți pare rău! Dar nu se schimbă nimic!

A trântit ușa și a ieșit. L-am auzit cum pornește mașina și pleacă spre oraș. Nu s-a mai întors nici în acea seară, nici în următoarele. A doua zi am găsit pe masă un bilet: „Nu mai pot. Mă sufoc aici. Descurcă-te.”

Am rămas cu doi copii – Ana de 9 ani și Vlad de 6 – într-o casă care scârțâia la fiecare adiere de vânt. Satul era mic, oamenii se uitau ciudat la noi, „venetici” cum ne numeau. Nu aveam rude aproape, nici prieteni. Doar pe mama la telefon, care mă certa că „am ales prost”.

— Mamă, ce fac acum? Cum să le spun copiilor?
— Maria, trebuia să te gândești înainte să-l urmezi pe Lucian! Acum vezi și tu cum te descurci!

Am plâns mult în acea noapte. Ana m-a găsit dimineața cu ochii umflați și m-a întrebat:
— Mami, tati se mai întoarce?
Nu am putut să-i răspund. Am mințit-o că e plecat cu treabă.

Zilele au început să semene una cu alta: trezit devreme, foc în sobă, apă cărată de la fântână, mâncare puțină și rece. Am încercat să găsesc de lucru în sat – la magazinul mixt, la școală ca femeie de serviciu – dar toți mă priveau cu suspiciune. „Nu avem nevoie”, îmi spuneau scurt.

Ana s-a îmbolnăvit prima. Febră mare, tuse seacă. Am mers cu ea pe jos trei kilometri până la dispensar. Doctorița, doamna Popescu, m-a privit cu milă:
— Trebuie să o țineți la cald și să-i dați supă caldă. Aveți lemne?
— Nu prea…
Mi-a dat două pungi cu medicamente și mi-a spus să vin dacă se agravează. În drum spre casă, Ana m-a întrebat:
— Mami, de ce nu avem lemne?
— Pentru că… încă nu am reușit să cumpărăm. Dar o să facem rost!

În acea seară am spart ultimul scaun din bucătărie ca să avem foc pentru Ana. Vlad plângea de foame; îi promisesem clătite ca la oraș, dar nu aveam nici ouă, nici lapte. Am simțit cum mă apasă neputința ca o piatră pe piept.

Într-o zi, vecina de peste drum, tanti Lenuța, a venit cu o oală de ciorbă:
— Am auzit că Lucian v-a lăsat… Nu-i ușor singură cu doi copii. Dacă ai nevoie de ceva, strigă la gard.
Am plâns din nou – de data asta de recunoștință.

Au trecut săptămâni. Am început să spăl rufe pentru bătrânii din sat pe câțiva lei. Copiii mergeau la școală cu hainele peticite și pantofii vechi de oraș. Ana s-a întors într-o zi plângând:
— Mami, copiii râd de mine că n-am telefon ca ei…
Ce puteam să-i spun? Că viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna?

Într-o seară am găsit un plic sub ușă: citație pentru divorț. Lucian voia custodia copiilor pe motiv că „nu pot asigura condiții decente”. Am simțit că mă prăbușesc.

— Mamă, dacă ne ia tati?
— Nu vă ia nimeni! Sunt mama voastră!
Dar noaptea mă trezeam plângând în pernă.

Procesul a fost umilitor. Avocatul lui Lucian m-a întrebat:
— Aveți venituri stabile? Aveți casă proprietate personală?
Nu aveam nimic sigur.
Judecătoarea a decis ca cei mici să rămână cu mine „până la clarificarea situației materiale”.

Au trecut luni de zile în care am trăit din ajutoare sociale și din mila vecinilor. Am încercat să mă angajez la oraș ca menajeră, dar naveta era imposibilă fără bani de autobuz.

Într-o zi, Ana mi-a spus:
— Mami, eu vreau să plecăm de aici…
Am simțit că nu mai pot lupta.

Am mers la primar să cer ajutor:
— Doamnă Maria, sunt multe cazuri ca al dumneavoastră… Nu avem fonduri pentru toți.

Într-o iarnă grea, Vlad a făcut pneumonie. Am stat nopți întregi lângă el rugându-mă să nu-l pierd.

Când Lucian a venit după aproape un an să-i vadă pe copii, Ana l-a privit drept în ochi:
— De ce ne-ai lăsat?
El a tăcut și a plecat fără să spună nimic.

Anii au trecut greu. Copiii au crescut cu lipsuri dar și cu o forță pe care eu nu am avut-o niciodată. Am rămas în aceeași casă dărăpănată, dar am reușit să le ofer dragoste și siguranță cât am putut.

Uneori mă întreb: oare cât valorează curajul unei mame când lumea întreagă pare împotrivă? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut altfel?