„Nu cred că știi să gătești nici măcar o ciorbă bună. Băiatul meu merită ce-i mai bun!” – Povestea unei iubiri încercate de prejudecăți

— Nu cred că știi să gătești nici măcar o ciorbă bună. Băiatul meu merită ce-i mai bun!
Vocea doamnei Mariana răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ceapă călită. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar Vlad, iubitul meu, încerca să-și ascundă stânjeneala în spatele unui zâmbet forțat.
— Mamă, te rog…
— Vlad, nu te băga! Dacă fata asta vrea să fie cu tine, să arate că știe să țină o casă!

Așa a început totul. Mă numesc Irina și am crescut într-un apartament de bloc din Ploiești, unde mama lucra în trei schimburi la fabrică și tata era mai mult plecat pe șantier. Nu am avut cine știe ce tradiții culinare, iar mesele noastre erau simple: cartofi prăjiți, ouă ochiuri, uneori o supă la plic. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, m-a cucerit cu felul lui blând și cu poveștile despre copilăria la țară, unde mama lui făcea sarmale și cozonaci „ca la carte”.

Când a venit vorba să mă prezinte părinților lui, Vlad m-a avertizat:
— Mama e… complicată. Nu-i place nimic din ce nu face ea. Dar o să te placă, o să vezi!

Nu a fost deloc așa. Prima întâlnire a fost un eșec total. Am ajuns la casa lor din Breaza cu un tort cumpărat de la cofetărie și un buchet de flori. Doamna Mariana m-a privit de sus până jos, a luat tortul fără să spună mulțumesc și a pus florile într-un borcan vechi. La masă, discuțiile au fost despre cât de greu e să găsești o fată „gospodină” în ziua de azi și cum „fetele din oraș nu știu nici măcar să spele o cămașă”.

După acea vizită, Vlad m-a rugat să mai încercăm o dată. Am acceptat, deși simțeam că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru mama lui. A doua oară am decis să gătesc eu ceva: o supă cremă de legume și niște paste cu pui. Când a gustat supa, doamna Mariana a făcut o grimasă:
— Ce-i asta? Supă pentru bolnavi? La noi în casă se mănâncă ciorbă adevărată, cu carne și leuștean!

Vlad încerca să destindă atmosfera:
— Mamă, Irina gătește altfel, dar e bun!
— Las’ că văd eu dacă e bun când o să vă mutați împreună și n-o să ai ce mânca!

După acea seară am plâns în brațele lui Vlad. El mă mângâia pe păr și îmi spunea că nu contează ce crede mama lui, dar eu simțeam că nu pot merge mai departe fără acceptarea ei. Începusem să mă îndoiesc de mine: poate chiar nu eram suficient de bună? Poate Vlad merita pe cineva ca Ana-Maria, fosta lui iubită din sat, care făcea plăcinte cu brânză și știa să mulgă vaca?

Timpul trecea și fiecare vizită la Breaza era un test. Odată am încercat să fac sarmale după rețeta doamnei Mariana. Am stat trei ore în bucătărie sub privirea ei critică:
— Nu așa se rulează foaia! Uite, ai pus prea mult orez! Sarmaua trebuie să fie micuță, nu cât pumnul!
La final, când am pus sarmalele pe masă, le-a gustat și a zis sec:
— Mergeau mai bine dacă le făceam eu.

Tata lui Vlad era mai tăcut. Uneori îmi zâmbea complice sau îmi aducea un pahar cu apă când vedea că mă sufoc de emoție. Dar nu intervenea niciodată între mine și soția lui. Într-o seară, după ce am spălat vasele împreună cu el, mi-a spus încet:
— S-o ierți pe Mariana. Așa e ea… n-a avut viață ușoară. Dar ține la băiatul ei ca la ochii din cap.

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Poate trebuia să renunț la visurile mele despre carieră și independență și să devin fata aceea care stă acasă și gătește toată ziua? Dar nu eram făcută pentru asta. I-am spus lui Vlad:
— Dacă vrei o soție ca mama ta, nu sunt eu aceea. Eu vreau să lucrez, vreau să călătorim, vreau altceva decât viața pe care a avut-o ea!
El m-a luat de mână:
— Eu te vreau pe tine, Irina. Dar trebuie să avem răbdare cu ea… poate într-o zi va vedea cine ești cu adevărat.

A venit și momentul cererii în căsătorie. Vlad mi-a pus inelul pe deget într-un parc din București, sub un tei înflorit. Eram fericită, dar undeva în sufletul meu simțeam teamă: cum va reacționa mama lui? Când i-am dat vestea, doamna Mariana a oftat adânc:
— Să nu crezi că dacă te măriți cu el ai scăpat! O soție adevărată trebuie să știe să țină casa! Să vedem cât reziști…

Pregătirea nunții a fost un coșmar. Fiecare decizie era contestată: rochia era prea simplă, meniul prea modern („Ce-i aia quiche? Puneți piftie!”), invitațiile prea colorate („La noi se face totul cu simplitate!”). Într-o zi am cedat nervos și am izbucnit:
— Doamnă Mariana, vă rog frumos! E nunta noastră! Lăsați-ne să alegem ce ne place!
Ea s-a uitat la mine lung și pentru prima dată am văzut tristețe în ochii ei:
— Eu doar vreau ca băiatul meu să fie fericit… Și mi-e teamă că nu va fi dacă nu-l vei îngriji cum trebuie.

Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre ciorbe sau sarmale. Era frica unei mame care își vede copilul plecând într-o lume pe care nu o înțelegea. Am încercat să vorbesc cu ea altfel: i-am povestit despre copilăria mea, despre lipsurile noastre, despre cum am învățat singură tot ce știu. I-am spus că îl iubesc pe Vlad nu pentru că pot sau nu pot găti ca ea, ci pentru că el mă face să vreau să fiu mai bună.

Nunta a trecut cu bine până la urmă. Am dansat cu Vlad până dimineața și chiar am văzut-o pe doamna Mariana zâmbind când ne-a văzut împreună. După nuntă, mi-a adus un borcan cu dulceață făcut de ea:
— S-o mănânci dimineața cu Vlad… Și dacă vrei să înveți să faci zacuscă, te ajut eu.

Poate nu voi fi niciodată nora perfectă după standardele doamnei Mariana. Dar am învățat că uneori dragostea se construiește din răbdare și compromisuri mici.

Mereu mă întreb: oare câte fete ca mine se luptă zilnic cu prejudecățile unei alte generații? Și câți dintre noi renunță la cine sunt doar ca să fie acceptați?