Am Refuzat să Am Grijă de Nepoata Mea – Acum Familia Mea Se Rupe

— Nu pot, Simona. Chiar nu pot, am spus apăsat, cu vocea tremurândă, în timp ce fiul meu, Vlad, mă privea cu ochii mari, plini de neîncredere. Pe masa din bucătărie, cănile de ceai rămaseră uitate, aburind între noi ca niște martori tăcuți ai rupturii iminente.

— Dar tu mereu ai fost acolo pentru noi! De ce acum nu mai vrei? a izbucnit el, iar vocea i s-a spart la final, ca și cum ar fi încercat să-și înghită furia.

Nu era prima dată când discutam despre asta. De când Simona, nora mea, s-a întors la serviciu după concediul de maternitate, presiunea asupra mea crescuse cu fiecare zi. Toată lumea părea să creadă că e firesc să-mi las visele deoparte și să devin din nou „mama tuturor”, de data asta pentru nepoata mea, Ilinca.

Dar anul trecut, după ce cel mai mic dintre băieții mei, Radu, s-a mutat cu iubita lui, am simțit că mi se deschide o ușă. Am început să pictez din nou, să fac bijuterii din ceramică și chiar am deschis un mic magazin online. Pentru prima dată după douăzeci și cinci de ani, simțeam că trăiesc pentru mine. Nu am întrebat pe nimeni dacă e bine sau nu. În familia noastră, fiecare și-a croit drumul cum a putut.

Apoi a venit cererea lor: „Mama, ai putea să stai cu Ilinca două zile pe săptămână?”

Am ezitat. M-am gândit la atelierul meu micuț, la comenzile care se adunau, la bucuria de a crea ceva doar al meu. Și am spus „nu”.

De atunci, totul s-a schimbat.

Simona a început să mă evite. Când veneau la masă duminica, vorbea doar cu Vlad și răspundea sec la orice întrebare. Într-o seară, am primit un mesaj lung de la ea: „Nu înțeleg cum poți fi atât de egoistă. Toate mamele ajută. Tu ai avut ajutor de la bunica. Noi cu cine să lăsăm copilul? Crezi că e mai important să faci brățări decât să fii bunică?”

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva sunt o mamă și o bunică rea.

A doua zi dimineață, m-am dus la atelier și am încercat să lucrez. Dar mâinile îmi tremurau. Am spart două pandantive și am renunțat. M-am așezat pe scaun și am privit pe fereastră minute în șir. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile când stăteam trează lângă copiii mei bolnavi, anii în care am renunțat la carieră ca să-i cresc singură după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru alta.

— Poate că ar trebui să renunț la tot și să fac ce vor ei… am șoptit în gol.

În acea după-amiază, Vlad a venit singur la mine.

— Mama, Simona e foarte supărată. Zice că nu te mai vrea în viața noastră dacă nu ne ajuți…

— Vlad… chiar crezi că nu-mi pasă? Că nu o iubesc pe Ilinca? Dar și eu exist… Și eu am dreptul la viață!

El a oftat adânc.

— Nu știu ce să cred… Toată lumea zice că bunicile trebuie să ajute…

— Cine e „toată lumea”? Cine stabilește regulile astea? am ridicat vocea fără să vreau.

A tăcut. S-a ridicat și a plecat fără să mă privească.

Zilele următoare au fost un coșmar. Sora mea, Mariana, m-a sunat:

— Ce-ai făcut? Simona plânge peste tot că nu vrei să-ți vezi nepoata! Toată lumea mă întreabă ce-i cu tine…

— Mariana, nu pot să trăiesc doar pentru alții! Nu mai pot! am izbucnit.

— Și eu ce să le spun? Că ai înnebunit?

Am închis telefonul tremurând.

Într-o seară, Doru m-a sunat după ani de tăcere:

— Am auzit că ai probleme cu copiii… Poate ar trebui să fii mai flexibilă…

Vocea lui rece mi-a adus aminte de toate motivele pentru care am rămas singură.

Într-o duminică, Ilinca a venit la mine cu Vlad. Fetița m-a îmbrățișat strâns:

— Buni, tu mă mai iubești?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume…

Dar Simona nu a venit. Iar Vlad a stat tot timpul cu ochii în telefon.

Am început să mă izolez. Prietenele mele mă evitau – probabil influențate de zvonurile răspândite de Simona. La magazinul online au început să apară recenzii negative anonime: „Nu are suflet”, „Ferească Dumnezeu de astfel de bunici”.

Într-o zi, Radu m-a sunat:

— Mamă… știu că ți-e greu. Dar ai dreptul la viața ta. Eu te susțin.

Am plâns iar. Pentru prima dată nu de vinovăție, ci de ușurare.

Acum stau singură în atelierul meu și mă uit la mâinile mele muncite. Încerc să-mi găsesc curajul să merg mai departe fără aprobarea tuturor.

Mă întreb: oare cât valorează fericirea mea față de a celor din jur? Oare e greșit să vreau ceva doar pentru mine după o viață întreagă de sacrificii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?