Când Trei Înseamnă Prea Mult: Povestea Unei Despărțiri Neașteptate

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde pe marginea mesei, încercând să-mi adun curajul.

— Vlad, nu e ca și cum… Nu e ceva ce am făcut singură. E copilul nostru, am spus încet, dar el deja își pierduse răbdarea.

— Nu mai avem bani nici pentru doi copii! Cum o să ne descurcăm cu trei? Tu nu vezi în ce lume trăim? Ai văzut cât costă laptele, cât e chiria? Eu nu mai pot, Simona!

M-am simțit mică, aproape invizibilă. De zece ani eram împreună. Am trecut prin atâtea: mutatul din garsoniera din Militari, primul nostru Crăciun cu Andreea în brațe, serile când ne certam pe cine schimbă scutecul lui Radu. Dar niciodată nu l-am văzut atât de furios, atât de speriat.

Adevărul e că nici eu nu știam cum o să ne descurcăm. Salariul meu de educatoare abia acoperea facturile, iar Vlad lucra la o firmă de curierat, mereu obosit, mereu cu gândul la ratele la bancă. Dar când am văzut cele două liniuțe pe testul de sarcină, am simțit o bucurie pe care n-o mai trăisem de mult. Mi-am imaginat din nou mirosul de bebeluș, râsetele copiilor alergând prin casă.

— Vlad, te rog… E copilul nostru. O să găsim o soluție. Mereu am găsit, nu?

El a tăcut. S-a așezat pe scaun și și-a pus capul în mâini. L-am văzut plângând doar de două ori: când a murit mama lui și când Andreea a avut febră mare și am stat cu ea la spital toată noaptea. Acum plângea din alt motiv. Și eu plângeam, dar în tăcere.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri grele. Copiii simțeau tensiunea. Andreea mă întreba mereu dacă tata mai vine acasă la cină, iar Radu se lipea de mine ca un pui speriat. Vlad venea târziu, mânca în picioare și adormea pe canapea.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad a venit la mine cu ochii roșii:

— Simona, eu nu pot să mai fac asta. Nu pot să fiu tată pentru încă un copil. Mă simt prins într-o capcană. Poate că tu poți, dar eu nu mai pot.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am încercat să-l țin de mână, dar s-a tras înapoi.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să plec. Să mă mut la frate-miu o vreme. Poate… poate așa e mai bine pentru toți.

Nu am dormit deloc în noaptea aia. M-am uitat la tavan și m-am întrebat unde am greșit. Dacă ar fi trebuit să-i spun altfel, dacă ar fi trebuit să renunț la copil pentru liniștea familiei.

A doua zi dimineață, Vlad și-a făcut bagajul în tăcere. Copiii s-au trezit devreme și au început să plângă când au văzut valiza.

— Unde pleci, tati? a întrebat Andreea cu voce subțire.

— Tati trebuie să stea puțin singur, puiule. Dar vă iubește mult.

A plecat fără să se uite înapoi.

Au urmat luni grele. Am mers la serviciu cu burta tot mai mare și cu inima tot mai mică. Colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. Vecina de la trei șoptea că Vlad a plecat pentru că „ea a vrut prea mult”. Mama mea m-a certat:

— Ți-am spus să nu te grăbești cu al treilea copil! Acum ce faci? Cum o să-i crești singură?

Nu aveam răspunsuri. Îmi era frică de fiecare zi care venea. Dar copiii aveau nevoie de mine. Îi duceam la grădiniță, le făceam clătite duminica dimineața și le citeam povești seara, chiar dacă uneori plângeam după ce adormeau.

Când a venit pe lume Maria, am simțit din nou acea bucurie pură. Era micuță și fragilă, dar avea ochii lui Vlad. În maternitate am stat singură, privind alte mame care primeau flori și vizite de la soți sau bunici. Eu primeam doar mesaje scurte de la Vlad: „E bine fata?”

Primele luni au fost un haos: nopți nedormite, facturi neplătite la timp, crize de gelozie între copii și vizite rare ale lui Vlad care se simțea tot mai străin.

Într-o zi, Andreea m-a întrebat:

— Mami, dacă nu venea Maria, tata mai stătea cu noi?

M-am blocat. Ce puteam să-i spun? Că uneori oamenii mari fug atunci când le e prea greu? Că dragostea nu e mereu suficientă?

Am ales să-i spun adevărul pe care îl puteam duce:

— Tata are nevoie de timp să-și dea seama ce vrea. Dar noi suntem aici una pentru alta.

Au trecut doi ani de atunci. Sunt încă singură cu copiii mei și încă mă lupt cu lipsurile și oboseala cronică. Vlad vine din când în când să-i vadă, dar între noi s-a așternut o prietenie rece și distantă.

Sunt zile când mă întreb dacă am făcut bine că am ales viața Mariei în locul liniștii noastre familiale. Alteori știu sigur că n-aș fi putut trăi cu altă decizie.

Mă uit la copiii mei jucându-se împreună și mă întreb: oare câți dintre noi alegem cu adevărat pentru noi înșine și câți alegem din frică sau din dragoste? Ce ați fi făcut voi în locul meu?