Adevărul despre soacre: Când viața te pune la încercare

— Radu, nu mai pot! Ori pleci tu, ori plec eu!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă uitată pe foc. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde, și nu știam dacă să mă apăr sau să tac. De două luni, de când mama ei venise să stea cu noi „temporar”, casa noastră devenise un câmp de luptă.

— Irina, hai să nu ne certăm iar… Nu vezi că și așa abia ne mai suportăm?

— Nu te mai suport eu pe tine! Nici măcar nu-ți pasă că mama e bolnavă! Numai la tine te gândești!

Am simțit cum mă învăluie furia. Cum să nu-mi pese? De două săptămâni alergasem între muncă, farmacie și spital, încercând să o ajut pe doamna Viorica. Dar orice făceam era greșit. Irina mă acuza că nu sunt destul de atent, mama ei mă privea cu suspiciune, iar eu mă simțeam tot mai străin în propria casă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegând-o pe Irina. Dacă nu cumva eram prea slab ca să țin o familie unită. Mi-am amintit de tata, care plecase când aveam șapte ani, lăsând-o pe mama singură cu mine. Poate că și el simțise același gol în suflet.

A doua zi dimineață, doamna Viorica m-a găsit în bucătărie, cu capul pe masă.

— Radu, pot să stau puțin cu tine?

Am dat din cap, fără chef de vorbă. S-a așezat încet pe scaunul din fața mea și a început să-și frământe mâinile.

— Știi… și eu am avut o soacră. Era groaznică. Nu mă suporta deloc. Dar am învățat ceva: dacă vrei să ții familia împreună, trebuie să lași orgoliul la ușă.

Am ridicat privirea spre ea. Pentru prima dată, nu părea judecătoare sau rece. Părea… obosită.

— Irina e ca mine. Încăpățânată. Dar te iubește. Și tu o iubești pe ea?

— Da… dar nu mai știu cum să fac față.

— Atunci lasă-mă pe mine să încerc ceva.

Nu am înțeles ce voia să spună. Dar în zilele următoare, atmosfera s-a schimbat. Doamna Viorica a început să glumească la masă, să povestească din tinerețea ei, să o ajute pe Irina la treburile casei. Când Irina ridica tonul la mine, soacra intervenea:

— Lasă-l în pace, fată! Nu vezi că băiatul ăsta muncește de dimineață până seara?

Irina se bosumfla, dar tăcea. Într-o seară, când m-am întors târziu de la serviciu, le-am găsit râzând împreună la televizor. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit din nou acasă.

Dar liniștea n-a durat mult. Într-o duminică dimineață, Irina a venit la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Mama trebuie să se întoarcă la Bacău. Doctorul zice că tratamentul merge bine și poate continua acolo… Dar mi-e frică să rămânem iar singuri.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— O să fie bine. Am învățat ceva important zilele astea: nu suntem singuri niciodată dacă avem grijă unul de altul.

Când doamna Viorica a plecat, am simțit un gol ciudat. Am realizat că prezența ei ne ajutase să ne vedem cu alți ochi. Seara aceea am petrecut-o vorbind cu Irina despre toate lucrurile pe care le ținuserăm ascunse sub preș: frustrările, temerile, dorințele noastre simple — să fim fericiți împreună.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră nu e perfectă — încă ne certăm uneori din nimicuri — dar acum știm să ne cerem iertare și să râdem de prostiile noastre. Iar cu soacra? O sunăm aproape zilnic și îi povestim tot ce ni se întâmplă.

M-am întrebat adesea: câte familii se destramă din cauza orgoliului? Cât de mult contează să ai curajul să ceri ajutor sau să accepți sprijinul celor pe care îi judeci prea aspru? Poate că adevărata dramă nu e conflictul cu soacra sau cu partenerul — ci incapacitatea noastră de a renunța la prejudecăți.

Voi ce credeți? Cât de mult contează să lași orgoliul la ușă pentru a salva ceea ce iubești cel mai mult?