Durerea de a fi doar un portofel: Povestea mea

— Nu mai avem niciun leu, Rareș! Ce vrei să facem? Să murim de foame? Vocea mamei răsuna în telefon, tremurată, dar și acuzatoare. Era a treia oară luna asta când mă suna să-mi spună că nu au bani de mâncare. Mă uitam la ecranul telefonului, cu mâna strânsă pe marginea biroului, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Aveam 32 de ani, un job decent la o firmă de IT din București, dar salariul meu părea să nu fie niciodată suficient pentru toți trei.

Tata nu mai lucra de ani buni. Spunea că nu-l mai țin picioarele, dar îl vedeam pe Facebook cum merge la pescuit cu vecinii. Mama lucra cu jumătate de normă la o farmacie din satul nostru din Buzău, dar mereu se plângea că șefa o exploatează și că nu-i ajung banii nici de pâine. De fiecare dată când îi vizitam, mă întâmpinau cu liste de cumpărături și facturi neplătite. Niciodată cu o îmbrățișare sinceră sau cu întrebarea „Ce mai faci, Rareș?”

— O să-ți trimit mâine 500 de lei, am zis încet, simțind cum mi se strânge stomacul. — Atât? a răspuns tata din fundal. — Păi numai curentul e 300! Și avem și rata la frigider…

M-am simțit mic, vinovat, ca și cum aș fi fost un copil care nu-și face temele. Dar eu eram adultul acum. Și totuși, nu reușeam să scap de sentimentul că nu sunt niciodată destul pentru ei. Când eram mic, tata mă certa că nu iau note mari, mama mă compara cu copiii vecinilor. Acum mă comparau cu banii altora: „Uite la fiul lui nea Vasile, i-a cumpărat părinților mașină nouă!”

Prietenii mei râdeau când le povesteam. „Lasă-i să se descurce singuri! Nu ești banca lor!” Dar cum să-i las? Sunt părinții mei! M-au crescut, m-au hrănit… Dar oare m-au iubit vreodată fără să-mi ceară ceva în schimb?

Într-o seară, după ce le-am trimis iar bani și am rămas cu portofelul gol până la salariu, am ieșit pe balcon și am plâns. Bucureștiul era luminat, dar eu mă simțeam mai singur ca niciodată. Am sunat-o pe Irina, prietena mea. — Rareș, trebuie să pui limite! Nu poți trăi toată viața pentru ei! — Dar dacă pățesc ceva? Dacă într-o zi chiar nu mai au ce mânca?

Irina a oftat. — Și dacă într-o zi nu mai poți tu? Cine are grijă de tine?

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Să nu uiți să ne trimiți și pentru medicamentele lui taică-tău.” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am scris un mesaj lung în care le spuneam că nu mai pot continua așa, că am nevoie și eu de bani pentru mine, că mă simt folosit. L-am șters înainte să-l trimit.

În weekend am mers acasă. Tata se uita la televizor, mama făcea sarmale. — Ai adus ceva? m-a întrebat ea direct, fără să mă privească în ochi. — Am adus niște fructe și niște bani… am spus încet.

— Păi ce să facem cu fructele? Ne trebuie carne! Tata a dat din mână a lehamite.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit afară. Pe uliță mirosea a fum și a iarbă proaspăt cosită. M-am sprijinit de gard și am plâns ca un copil.

A venit după mine bunica mea, Maria, care locuia peste drum. — Ce ai, măi băiete? — Nu mai pot, mamaie… Parcă nu mă văd decât ca pe un portofel cu picioare.

Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Să nu uiți niciodată că tu meriți să fii iubit pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce dai.

În seara aceea am dormit la ea. Mi-a făcut ceai de tei și mi-a povestit cum era tata când era mic: „Și el a crescut cu lipsuri… Poate nu știe altfel.”

M-am întors la București hotărât să schimb ceva. Am început să refuz cererile absurde de bani. Le-am spus că pot ajuta doar când chiar au nevoie urgentă și că trebuie să-și gestioneze mai bine cheltuielile. Au fost scandaluri, tăceri lungi la telefon, reproșuri: „Ne-ai uitat! Nu-ți pasă!”

Dar încet-încet am început să respir mai ușor. Am ieșit mai des cu Irina, am mers la terapie, am început să pun bani deoparte pentru mine. Părinții mei încă mă sună uneori doar ca să ceară ceva, dar acum știu că nu sunt responsabil pentru fericirea lor.

Uneori mă întreb: Oare cât valorează dragostea unui părinte? E corect să cerem iubire necondiționată sau trebuie să acceptăm că unele răni nu se vindecă niciodată? Voi ce ați face în locul meu?