Singurătatea nu are moștenitori: Povestea Isabelei

— Nu, nu am copii. Și nici nu regret, să știi. Vocea Isabelei a tăiat liniștea din sala de activități ca o lamă subțire, iar ochii tuturor s-au întors spre ea. Eu tocmai îi întindeam o cană cu ceai, încercând să sparg monotonia acelei după-amiezi mohorâte de noiembrie. Dar răspunsul ei, atât de direct și lipsit de ezitare, m-a făcut să mă opresc în loc.

— Dar… nu vă e greu? Să fiți singură? am întrebat, fără să-mi dau seama că pun o întrebare pe care mulți o consideră jignitoare.

Isabella a zâmbit amar și a privit pe fereastră, unde ploaia bătea ritmic în geamuri. Avea părul alb prins într-un coc ordonat și mâinile subțiri, cu vene albastre, odihnindu-se pe genunchi. În ochii ei se citea o poveste lungă, plină de răni și vindecări.

— Greu? Da, uneori. Dar nu pentru că n-am copii. Greu pentru că oamenii cred că lipsa lor e o rușine sau un blestem. Că dacă ai fi avut copii, ai fi fost fericită și n-ai fi simțit niciodată singurătatea. Dar nu-i așa, dragă mea. Singurătatea nu ține cont de câți oameni ai în jur sau câți copii ai crescut.

Am simțit cum ceilalți din jurul nostru își ciulesc urechile, curioși să audă mai mult. Într-un colț, doamna Maria își ștergea ochii cu batista, iar domnul Ilie se prefăcea că citește ziarul, dar nu întorcea pagina.

— Am fost căsătorită douăzeci și șase de ani cu Gheorghe. Am încercat să avem copii, dar n-a fost să fie. Am trecut prin tratamente dureroase, am plâns nopți întregi, m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea un copil măcar. Dar într-o zi am obosit să mai sper. Și atunci am început să trăiesc altfel.

A oftat adânc și a sorbit din ceaiul fierbinte.

— Gheorghe a murit acum doisprezece ani. De atunci, lumea mă privește ca pe o ciudată. Vecinele mă întreabă mereu: „Cine are grijă de tine? Cine te vizitează?” Ca și cum valoarea mea s-ar măsura în vizite sau telefoane de la copii care poate nici n-ar avea timp de mine.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de bunica mea, care avea trei copii și totuși plângea adesea singură în bucătărie.

— Am avut prieteni buni, am citit cărți, am călătorit cât am putut. Am ajutat copiii vecinilor la teme, am cusut rochițe pentru fetițele din bloc, am făcut prăjituri pentru toată scara. Dar când venea Crăciunul și toți se adunau la mesele lor mari, mă simțeam invizibilă. Nu pentru că nu aveam copii, ci pentru că lumea mă excludea din povestea lor despre fericire.

A urmat o tăcere grea. În mintea mea se derulau imagini cu mesele de sărbătoare din copilărie, cu certurile dintre părinți și cu promisiunile că „familia e tot ce contează”.

— Știi ce doare cel mai tare? Nu lipsa unui copil care să-mi spună „mamă”. Ci faptul că oamenii cred că viața mea e incompletă. Că trebuie să mă compătimesc sau să mă rușinez. Dar eu nu vreau milă. Vreau doar să fiu văzută ca un om întreg.

Doamna Maria a murmurat încet:

— Și eu am doi băieți… dar nu m-au sunat de Paște anul trecut.

Isabella i-a zâmbit cald:

— Vezi? Copiii nu sunt garanția fericirii sau a companiei la bătrânețe. Uneori sunt prea ocupați cu viețile lor. Alteori se îndepărtează fără motiv. Și-atunci ce faci? Te agăți de amintiri sau înveți să-ți găsești sensul altfel?

Domnul Ilie a ridicat privirea din ziar:

— Eu cred că fiecare om are golul lui. Unii îl umplu cu familie, alții cu muncă sau pasiuni. Important e să nu-l lași să te înghită.

Isabella a dat din cap aprobator.

— Am învățat să-mi umplu zilele cu lucruri mici: o plimbare în parc, o carte bună, o conversație ca asta. Am învățat să mă bucur de liniște și să nu mă tem de ea. Poate că nu am copii care să-mi spună „La mulți ani”, dar am libertatea să fiu cine vreau eu.

M-am uitat la ea cu admirație și rușine pentru prejudecățile mele ascunse.

— Nu vă e teamă de viitor? De boală? De neputință?

A zâmbit trist:

— Mi-e teamă ca oricărui om. Dar știu că nici copiii nu sunt scut împotriva durerii sau a morții. Poate mă va ajuta cineva din milă sau poate nu. Dar prefer să trăiesc demn decât să cerșesc atenție sau dragoste doar pentru că „așa se face”.

În acea după-amiază, Isabella ne-a dat tuturor o lecție despre curaj și acceptare. Am plecat acasă gândindu-mă la câte vieți judecăm fără să le cunoaștem cu adevărat.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu adevărat pentru noi înșine și câți doar pentru a bifa niște așteptări ale societății? Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des: ce înseamnă cu adevărat să fii împlinit?