Două frigidere și o inimă frântă: Povestea unei mame în pragul schimbării

— Mamă, vrem să ne luăm un al doilea frigider. Și… am decis să gătim doar pentru noi.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca o secure pe masa din bucătărie. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi s-a oprit pe fața Irinei, care încerca să evite contactul vizual. În jurul nostru, mirosul de ciorbă de perișoare plutea încă în aer, dar pentru prima dată în douăzeci și opt de ani, nu mai simțeam căldura casei mele.

— De ce? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă. Ce nu vă convine? Nu vă place mâncarea mea?

Vlad a oftat și s-a uitat la Irina. Ea a ridicat din umeri, iar el a spus:

— Nu e vorba de asta, mamă. Doar… vrem să avem și noi intimitatea noastră. Să ne facem propriile obiceiuri.

M-am simțit ca și cum aș fi fost dată afară din propria viață. Am crescut singură un copil după ce tatăl lui Vlad a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit pe brânci ca să-i ofer tot ce avea nevoie. Iar acum, când în sfârșit îl vedeam la casa lui — sau mai bine zis, la casa MEA, căci încă locuiau cu mine — simțeam că nu mai am niciun rost.

— Dar ce obiceiuri? Ce nu vă las eu să faceți?

Irina a ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi:

— Elena, nu e nimic personal. Doar că… suntem tineri, vrem să experimentăm și noi. Să gătim împreună, să ne certăm pe cine spală vasele…

Am izbucnit:

— Puteți face asta și cu mine aici! Nu vă oprește nimeni!

Vlad a tăcut. Știam că nu vrea scandal. Dar eu nu mă puteam opri. Simțeam cum fiecare cuvânt al lor mă rănește mai tare.

În următoarele zile, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Mă trezeam devreme ca să gătesc înaintea lor, doar ca să le arăt că încă sunt stăpâna bucătăriei. Ei veneau târziu acasă, cu sacoșe pline de ingrediente ciudate: avocado, tofu, quinoa — lucruri pe care nici nu știam să le pronunț.

Într-o seară, i-am auzit râzând în bucătărie. Am intrat fără să bat și i-am găsit gătind împreună paste cu sos alb. Irina avea făină pe nas, iar Vlad o tachina:

— Vezi că ai pus prea multă sare!

M-am simțit ca un intrus în propria casă.

— Ce faceți aici? am întrebat sec.

Irina s-a speriat:

— Gătim… pentru noi.

Am ieșit trântind ușa. În acea noapte am plâns în pernă ca un copil. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare? Poate i-am sufocat?

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu o cafea.

— Mamă… știu că ți-e greu. Dar trebuie să înțelegi că avem nevoie de spațiul nostru.

— Spațiul vostru? Dar casa asta e a mea! Voi doar stați aici până vă puneți pe picioare!

A tăcut din nou. M-am uitat la el și am văzut băiatul mic care venea plângând acasă de la școală când îl necăjeau colegii. Acum era bărbat și nu mai avea nevoie de mine.

În zilele următoare au adus frigiderul cel nou. L-au pus lângă al meu, ca o graniță invizibilă între două lumi care nu se mai puteau întâlni. Fiecare își ținea mâncarea separat. Eu făceam sarmale și ciorbe; ei găteau paste și curry.

Seara, când mă uitam la televizor singură, îi auzeam râzând în camera lor. Mă simțeam exclusă din propria familie.

Într-o duminică, sora mea Maria a venit în vizită.

— Ce-i cu tine, Elena? Pari abătută.

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Lasă-i în pace! E normal să vrea independență! Tu nu ai vrut când erai tânără?

— Ba da… dar parcă nu așa! Parcă nu cu atâta răceală…

Maria m-a strâns în brațe.

— O să treacă. Trebuie doar să-i lași să crească.

Am încercat să urmez sfatul ei. Dar era greu. În fiecare zi mă luptam cu sentimentul că nu mai sunt necesară. Când Vlad venea să mă întrebe ceva despre rețete sau despre facturi, inima îmi tresălta de bucurie — dar apoi îmi aminteam că nu mai sunt centrul universului lui.

Într-o seară, după ce am stat ore întregi singură în bucătărie, Vlad a venit la mine.

— Mamă… știu că te doare situația asta. Dar te rog să nu crezi că nu te iubim sau că nu mai avem nevoie de tine.

L-am privit lung.

— Atunci de ce simt că m-ați dat la o parte?

A oftat și m-a luat în brațe.

— Pentru că trebuie să ne găsim drumul nostru. Dar asta nu înseamnă că nu ești importantă pentru noi.

Am plâns pe umărul lui ca atunci când era mic.

Acum stau și mă gândesc: oare cât de greu e pentru o mamă să-și lase copilul să devină adult? Oare câte mame trec prin asta fără să spună nimic? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?