Umbrele trecutului: Povestea unei mame între două lumi

— Ce faci acolo? am întrebat cu voce tremurată, intrând în camera copilului. Soacra mea, doamna Lidia, stătea aplecată peste pătuțul lui Vlad, ținând în mână o fotografie veche, îngălbenită. Era imaginea soțului meu, Radu, la vârsta de câteva luni, aproape identic cu fiul nostru.

— Îl liniștesc, Arina, mi-a răspuns fără să se întoarcă. Uite cât seamănă cu tatăl lui… Parcă timpul s-a întors.

Am simțit un nod în gât. De când l-am născut pe Vlad, relația mea cu Lidia devenise tot mai tensionată. Încerca să mă ajute, dar fiecare gest al ei părea să-mi spună că nu sunt suficient de bună, că nu știu să fiu mamă. În fiecare zi îmi amintea cât de bine a crescut ea un băiat ca Radu, cât de greu i-a fost singură după ce soțul ei a murit la mină. Dar niciodată nu vorbea despre greșeli sau regrete.

În parc, printre mame și bunici, observam mereu același lucru: bunicii din partea fiicelor erau cei mai implicați. Îi vedeam cum plimbau cărucioarele, cum șopteau cântece de leagăn. Bunicile din partea băieților păreau mereu stinghere, ca niște musafiri nepoftiți. Lidia era singura care insista să vină zilnic la noi, să-l adoarmă pe Vlad „ca pe vremuri”.

— Nu vreau să-l răsfeți prea mult, i-am spus într-o zi. Are nevoie să se obișnuiască și cu mine.

— Nu te supăra, Arina, dar copiii mici simt cine are experiență. Tu ești încă tânără…

M-am simțit mică și neputincioasă. Radu era mereu la serviciu, iar când ajungea acasă era prea obosit să asculte plângerile mele. „Las-o pe mama, vrea doar să ajute”, îmi spunea el. Dar eu simțeam că pierd controlul asupra propriei mele vieți.

Într-o seară, după ce Lidia a plecat, am găsit fotografia uitată pe masa din sufragerie. Am privit-o îndelung: Radu bebeluș, cu aceiași ochi mari ca ai lui Vlad. M-am întrebat dacă Lidia vede în nepotul ei o șansă de a repara ceva din trecut sau doar o prelungire a fiului ei.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Simt că nu mai sunt mama copilului meu… Parcă Lidia decide totul pentru noi.

— Exagerezi. Mama doar vrea să fie aproape de Vlad. Știi cât a suferit după tata…

— Dar eu? Eu nu contez?

Radu a tăcut și s-a retras în biroul lui. Am rămas singură cu gândurile mele și cu Vlad care plângea în camera alăturată.

Într-o duminică, am decis să merg singură în parc cu Vlad. Lidia a venit neanunțată și m-a găsit pe bancă, încercând să-l adorm.

— Nu-l ții bine… Uite, lasă-mă pe mine!

Am tras aer adânc în piept.

— Nu, Lidia. Vreau să mă descurc singură. Te rog să mă lași.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi smuls ceva drag din brațe.

— Nu înțelegi… Eu am crescut singură un copil! Știu ce fac!

— Dar eu nu sunt dumneavoastră! Și Vlad e copilul meu!

O clipă am crezut că va izbucni în lacrimi sau va țipa la mine. Dar s-a întors brusc și a plecat fără un cuvânt.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Radu m-a acuzat că am rănit-o pe mama lui.

— Nu poți să fii atât de rece! Mama nu are pe nimeni altcineva!

— Nici eu nu am! am strigat printre lacrimi. Dar tu nu vezi!

Au urmat zile reci și tăcute. Lidia nu a mai venit. Vlad părea mai agitat ca niciodată. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

După o săptămână, am găsit curajul să merg la Lidia acasă. Am găsit-o privind fotografia lui Radu copil.

— Mi-e dor de el… mi-a spus încet. Și mi-e teamă că o să-l pierd și pe Vlad.

M-am așezat lângă ea.

— Nu vreau să vă iau nimic. Dar am nevoie să fiu mamă pentru copilul meu. Poate putem găsi un echilibru…

A oftat adânc și mi-a strâns mâna.

— Poate că am greșit… Poate că n-am știut altfel.

De atunci, încercăm împreună să ne învățăm una pe cealaltă: eu să accept ajutorul fără să mă simt invadată, ea să-mi respecte spațiul fără să se simtă exclusă.

Dar uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași luptă tăcută între două lumi? Oare vom reuși vreodată să ne vindecăm rănile trecutului fără să le transmitem copiilor noștri?