Tatăl care a plecat și s-a întors după 20 de ani: Povara iertării

— Nu-mi vine să cred că ești tu, Vlad! vocea aceea, pe care o uitasem, răsuna acum în holul apartamentului meu, ca un ecou dintr-o altă viață. Stătea în ușă, cu o geantă veche la picioare și cu ochii umezi, ca și cum ar fi așteptat să-l îmbrățișez. Aveam 25 de ani și nu-l mai văzusem pe tata de când aveam cinci.

— Ce cauți aici? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă, deși inima îmi bătea nebunește. Mama mi-a spus mereu că nu trebuie să-l urăsc, dar nici nu m-a învățat cum să-l primesc înapoi.

— Vlad, știu că nu am fost… tatăl pe care îl meritai. Dar am nevoie de ajutorul tău. Nu ai să mă lași pe drumuri, nu-i așa? Ești băiat bun, ca mama ta. Poți să mă lași să stau aici o vreme?

M-am uitat la el: barba nerasă, hainele ponosite, privirea aceea de om care a pierdut totul. Dar eu? Eu ce pierdusem? Copilăria, serile cu povești, sprijinul unui tată. Am simțit un val de furie și dezgust. Cum putea să apară după 20 de ani și să ceară ajutor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

— Nu știu dacă pot, am spus printre dinți. Nu știu dacă vreau.

A tăcut și a lăsat capul în jos. Pentru o clipă, am vrut să-i spun să plece. Dar apoi mi-am amintit de mama, cum plângea noaptea când credea că nu o aud. Cum mă ținea strâns în brațe și-mi spunea că suntem suficienți doar noi doi. Și de sora mea mai mică, Ana, care nu l-a cunoscut niciodată pe tata.

În acea seară, am sunat-o pe mama.

— Mamă, tata e aici. Vrea să stea la mine.

A urmat o tăcere grea.

— Vlad, tu decizi. Dar nu uita cât ai suferit.

A doua zi dimineață, tata era încă acolo. Făcea cafea în bucătăria mea ca și cum ar fi fost acasă. M-am simțit invadat, dar și vinovat pentru gândurile mele negre.

— Vlad, știu că nu pot schimba trecutul. Dar vreau să încerc să fiu aproape de tine acum. Poate… poate putem începe de la zero.

— De la zero? am izbucnit. Ai lipsit la toate zilele mele de naștere! Nu știai nici măcar că am terminat facultatea! Unde ai fost când mama plângea pentru că nu aveam bani de rechizite?

A oftat adânc.

— Am fost un laș. Am fugit de responsabilitate. Dar am plătit pentru asta… Am pierdut totul. Acum nu mai am pe nimeni.

L-am privit lung. Era adevărul sau doar o poveste pentru milă? În acele zile, Ana a venit la mine.

— Vlad, poate ar trebui să-i dai o șansă… E totuși tata nostru.

— Tata nostru? Pentru tine e doar un străin! Pentru mine e omul care m-a abandonat!

Ana a lăcrimat.

— Știu… Dar dacă îl alungăm acum, nu vom fi ca el?

Am rămas singur cu gândurile mele. În fiecare seară îl vedeam pe tata stând pe canapea, privind la televizor fără să vadă nimic. Încerca să mă ajute prin casă, dar totul părea forțat. Îmi povestea despre viața lui: cum a lucrat pe șantiere prin Italia, cum a pierdut tot la jocuri de noroc, cum s-a întors acasă fără nimic.

Într-o seară, am auzit-o pe mama la telefon cu el.

— Nu te iert pentru ce ai făcut copiilor mei! Dar dacă Vlad te primește, să nu-l rănești din nou!

Tata a plâns atunci. L-am văzut pentru prima dată slab, vulnerabil.

Au trecut săptămâni. Prietenii mei mă întrebau:

— Cum poți să-l suporți? Eu l-aș fi dat afară!

Dar eu nu știam ce simt. Între furie și milă era un gol imens. Într-o zi, tata mi-a spus:

— Dacă vrei să mă dai afară, o să plec. Dar vreau doar să știi că te iubesc… chiar dacă nu am știut niciodată cum să-ți arăt asta.

Am izbucnit:

— Acum vrei să fii tată? Când nu mai ai nimic?

A tăcut și a început să-și strângă lucrurile. M-am uitat la el: bătrân, obosit, speriat ca un copil pedepsit. Atunci am simțit ceva ciudat — nu iertare, ci o tristețe adâncă pentru tot ce am pierdut amândoi.

L-am lăsat să rămână încă o vreme. Încercăm să ne cunoaștem din nou — doi străini legați doar prin sânge și regrete.

Mă întreb uneori: cât putem ierta? Și dacă nu iertăm… oare ne condamnăm singuri la aceeași singurătate pe care am urât-o toată viața?