Lăcomia care ne-a despărțit: Povestea unei familii frânte

— Nu mai suport, Ilie! Nu mai suport să-mi spui în fiecare zi că nu sunt bună de nimic!
Vocea mamei răsuna prin pereții subțiri ai casei bătrânești din satul nostru din Bărăgan. Aveam șase ani și mă ascundeam după sobă, strângând la piept păpușa primită de la bunica. Tata, cu ochii lui reci și vocea tăioasă, răspundea mereu la fel:

— Dacă făceai și tu o școală, nu ajungeam aici!

Bunicul Gheorghe încerca să-i liniștească, dar nu avea nicio putere asupra fiului său. Bunica Maria îmi făcea semn să vin la ea în bucătărie, unde mirosea a cozonac și a ceai de tei. Acolo era singurul loc unde mă simțeam în siguranță.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau în curte ca niște scrisori netrimise, am auzit țipete și trântituri de uși. Tata tocmai primise vestea că moștenirea bunicului urma să fie împărțită între el și fratele lui, unchiul Doru. Mama încerca să-l convingă să nu se certe cu familia, dar tata era orbit de lăcomie.

— Nu dau niciun leu lui Doru! Eu am stat aici, eu am muncit pământul!

În acea seară, am văzut pentru prima dată cum tata a lovit-o pe mama. Bunica a țipat, iar eu am fugit în grădină, plângând. Din acea zi, casa noastră nu a mai fost niciodată la fel. Unchiul Doru nu a mai venit pe la noi, iar bunicul s-a stins la scurt timp, cu inima frântă.

Mama s-a închis în ea însăși. Nu mai cânta prin casă, nu mai râdea cu mine. Tata devenise tot mai aspru, iar certurile lor se transformaseră în tăceri apăsătoare. Într-o noapte geroasă de iarnă, mama a strâns câteva haine într-o sacoșă și m-a luat de mână.

— Plecăm, Ana. Nu mai pot să stau aici.

Am mers la oraș, la sora ei, mătușa Lenuța. Acolo am început o viață nouă, dar mereu cu teama că tata va veni după noi. Mama lucra la o fabrică de confecții, iar eu mergeam la școală cu haine second-hand și pantofi prea mari. Copiii râdeau de mine, dar mama îmi spunea mereu:

— Tu să-nveți, Ana! Să nu ajungi ca mine!

Anii au trecut greu. Am terminat liceul cu bursă și am intrat la facultate în București. Mama era mândră de mine, dar mereu tristă. Nu vorbea niciodată despre tata sau despre satul nostru.

Într-o zi, după ce am primit primul meu salariu ca profesoară, am primit un telefon neașteptat. Era tata.

— Ana… tatăl tău sunt. Am greșit mult față de tine și de maică-ta. Poate… poate putem vorbi?

Am simțit cum mi se strânge inima. Vocea lui era îmbătrânită, stinsă. Dar toate amintirile urâte au năvălit peste mine: țipetele, palmele peste fața mamei, lacrimile din ochii bunicii.

— Nu pot, tată. Prea târziu…

Am închis telefonul și am plâns ore întregi. Mama m-a găsit dimineața cu ochii umflați.

— Ana, eu l-am iertat demult pe taică-tău. Dar tu trebuie să faci cum simți.

Nu am putut să-l iert. Nici când s-a îmbolnăvit și a trimis scrisori prin rude. Nici când m-am căsătorit cu Mihai și am avut primul copil. Părinții mei nu și-au cunoscut niciodată nepoții.

Când mama s-a stins din viață, am simțit că o parte din mine a murit odată cu ea. Tata a venit la înmormântare. M-a privit din depărtare, cu ochii plini de regrete. Nu ne-am spus nimic.

Acum stau pe balconul apartamentului meu din București și privesc cum copiii mei se joacă în parc. Mă întreb dacă am făcut bine că nu l-am iertat pe tata. Dacă nu cumva lăcomia lui ne-a furat tuturor șansa la o familie adevărată.

Oare cât valorează o moștenire față de dragostea unui copil? Oare e vreodată prea târziu să ierți?