Rușinea Fiicei Mele: Povara Darurilor și Povestea Unei Mame Singure

— Mamă, nu înțelegi! Toată lumea vede ce primesc de la socrii mei, iar tu… tu nu poți să-mi dai nimic. Mă simt prost, mă simt rușinată!

Cuvintele Irinei au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Stătea în fața mea, cu ochii umezi, dar hotărâți. Era prima dată când îmi spunea direct ce simte. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras de ea cu o sfoară invizibilă.

— Irina, știi bine că nu am de unde… Am încercat mereu să te ajut cu ce am putut. Dar nu pot concura cu familia lui Radu. Ei au firmă, au bani… Eu am doar salariul meu de la școală și pensia de urmaș de la tatăl tău.

Irina s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să plimbe nervos prin bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. O vedeam cum își frământă mâinile, semn că e pe punctul să izbucnească.

— Nu e vorba doar de bani, mamă! E vorba că lumea vorbește. Când mergem la aniversări sau la Crăciun, toți întreabă: „Ce ți-a mai dat mama ta?” Și eu nu am ce să spun. Socrii mei ne-au luat mașină, ne-au plătit avansul la apartament… Tu nici măcar nu poți să-mi dai bani pentru hainele copilului!

M-am simțit mică, neînsemnată. Am vrut să-i spun că am stat nopți întregi trează când era bolnavă, că am renunțat la haine noi ca să-i cumpăr manuale pentru școală, că am muncit suplimentar ca să-i plătesc meditațiile la matematică. Dar toate astea păreau acum inutile. În ochii ei, nu valorau nimic.

Am tăcut. Am privit spre poza cu soțul meu, Ion, care zâmbea dintr-o ramă veche pe perete. El ar fi știut ce să spună. El avea mereu răspunsuri pentru Irina. Eu doar simțeam cum mă sufoc sub greutatea așteptărilor ei.

— Irina, dragostea nu se măsoară în bani sau cadouri…

— Lasă-mă cu vorbele astea! Toți spun la fel când nu au ce oferi! a țipat ea și a ieșit trântind ușa.

Am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul rece și inima frântă. M-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea blândă cu ea, poate că trebuia să fiu mai dură, să o învăț să aprecieze lucrurile simple. Sau poate că lumea s-a schimbat prea mult și eu am rămas în urmă.

A doua zi dimineață am mers la școală ca de obicei. Copiii din clasa a patra m-au întâmpinat cu zâmbete și flori de câmp. Pentru ei eram „doamna Ana”, cea care le citea povești și îi învăța poezii. Pentru Irina eram doar mama care nu poate oferi destul.

La pauză, colega mea, Mariana, m-a tras deoparte.

— Ana, te văd abătută. Ce s-a întâmplat?

Am oftat și i-am povestit totul. Mariana a dat din cap trist.

— Știi că și fata mea mi-a spus ceva asemănător? Socrii ei sunt avocați, îi dau bani de vacanțe… Eu abia dacă pot să-i cumpăr ceva de ziua ei. Cred că e o problemă a generației noastre. Copiii nu mai văd sacrificiile invizibile.

Am dat din cap și am simțit un nod în gât. Nu eram singură.

Seara am primit un mesaj de la Irina: „Scuză-mă că am țipat. Sunt stresată. Poate ai dreptate…”

Am plâns în liniște. A doua zi am mers la ea cu o pungă cu mere din grădină și o eșarfă veche de-a mea pe care o purtam când era mică.

— Mamă, nu trebuia… a zis ea încet.

— Știu că nu valorează mult… Dar e tot ce am acum.

A luat eșarfa și a mirosit-o. Pentru o clipă am văzut-o iar copilul meu mic, care venea acasă cu genunchii juliți și mă striga „mami”.

— Îmi pare rău că te-am rănit… a șoptit ea.

Ne-am îmbrățișat strâns. Știam că nu va fi ușor să reparăm totul. Societatea pune presiune pe noi toți — să avem, să arătăm, să dăm cadouri scumpe ca să fim apreciați. Dar oare cât valorează o mamă care stă trează noaptea lângă copilul bolnav? Sau o vorbă bună când lumea te judecă?

Poate că nu voi putea niciodată să-i cumpăr Irinei o mașină sau un apartament. Dar îi pot da dragostea mea necondiționată și amintirile unei copilării simple.

Mă întreb: oare câți dintre noi uităm adevărata valoare a lucrurilor? Oare cât valorează o mamă care nu are bani, dar are suflet?