Între două lumi: Povestea mea cu soacra și credința

— Nu mai pune atâta sare în ciorbă, Maria! Ai impresia că gătești pentru o armată, nu pentru o familie!
Vocea soacrei mele, Elena, răsuna din bucătărie ca un clopot spart. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era a treia oară în acea săptămână când îmi critica mâncarea. M-am abținut să nu răspund, dar în mintea mea se dădea o luptă aprigă: „De ce nu pot fi niciodată destul de bună pentru ea?”

Locuiam cu soacra mea de aproape cinci ani, de când eu și Radu, soțul meu, ne-am mutat în casa părintească după ce el și-a pierdut locul de muncă. La început am crezut că va fi temporar, dar timpul s-a scurs și am rămas acolo, prizonieră între pereții unei case care nu era niciodată cu adevărat a mea.

Elena era genul acela de femeie care nu știa să-și arate dragostea decât prin reproșuri. Își pierduse soțul devreme și crescuse singură doi copii, iar viața o făcuse aspră. Însă eu simțeam că orice aș face, nu reușeam să-i câștig respectul. În fiecare zi, găseam motive să mă ascund în camera noastră, să mă rog în șoaptă și să sper că Dumnezeu îmi va da puterea să rezist.

— Maria, ai văzut unde mi-am pus ochelarii? Nu găsesc nimic în casa asta de când ai venit tu!
M-am ridicat încet de pe pat și am pornit spre sufragerie. O găsisem pe Elena răscolind nervoasă printre ziarele vechi. Am încercat să-i vorbesc calm:

— Poate i-ați lăsat pe masa din bucătărie, doamnă Elena. Vreți să vă ajut să-i căutăm?

M-a privit cu ochii ei mici și tăioși:

— Nu-mi trebuie ajutorul tău! Dacă ai fi mai atentă, nu s-ar pierde nimic!

Am simțit cum mi se strânge inima. Radu era la serviciu, copiii la școală, iar eu rămâneam singură cu ea, zi după zi. În fiecare seară, când mă așezam la rugăciune, îi ceream lui Dumnezeu răbdare și înțelepciune. Uneori mă întrebam dacă mă ascultă cineva acolo sus.

Într-o duminică dimineața, după slujbă, preotul parohiei noastre a vorbit despre iertare. „Adevărata credință se vede atunci când reușim să iubim pe cei care ne rănesc cel mai tare”, a spus el. Cuvintele lui mi-au rămas în minte toată ziua.

Seara, după ce copiii au adormit, am intrat în bucătărie unde Elena stătea la masă cu un ceai. Am inspirat adânc și am spus:

— Știu că nu vă este ușor cu mine aici. Și mie mi-e greu uneori. Dar aș vrea să încercăm să ne înțelegem mai bine. Poate putem începe cu lucruri mici…

A ridicat privirea spre mine, surprinsă. Pentru prima dată nu mi-a răspuns cu reproșuri. A oftat adânc:

— Nu e ușor să-ți vezi casa plină de străini… Dar poate ai dreptate.

A fost un început timid. Nu s-au schimbat lucrurile peste noapte. Au urmat alte certuri, alte zile în care m-am simțit invizibilă sau nedorită. Dar am continuat să mă rog pentru ea și pentru mine. Am început să-i las bilețele cu urări frumoase dimineața sau să-i pregătesc ceaiul preferat fără să aștepte.

Într-o zi, când m-am îmbolnăvit rău și nu m-am putut ridica din pat, Elena a venit la mine cu o cană de supă caldă.

— Să bei asta, Maria. Ai nevoie de putere.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Pentru prima dată în atâția ani, gestul ei a fost unul sincer, fără urmă de reproș sau ironie.

Radu a observat schimbarea dintre noi și într-o seară mi-a spus:

— Nu știu cum ai reușit, dar mama parcă e alt om cu tine acum.

Am zâmbit trist:

— Nu eu am reușit… Dumnezeu ne-a ajutat pe amândouă.

Anii au trecut și relația noastră s-a transformat încet-încet într-un parteneriat bazat pe respect reciproc. Nu am devenit cele mai bune prietene, dar am învățat să ne acceptăm defectele și să ne sprijinim la nevoie.

Acum, când privesc în urmă la acele zile pline de lacrimi și rugăciuni nerostite, mă întreb: Câte familii nu trăiesc aceeași poveste? Oare cât de mult ar putea schimba credința și răbdarea relațiile dintre noi dacă am avea curajul să iertăm?