Ultimatumul unei mame: Între dragoste și uitare

— Nu mai pot, copii! Nu mai pot! Am obosit să trag singură de toate, să vă aștept să veniți, să sper că vă pasă… Vocea mi-a tremurat, dar am ținut capul sus. Era seara de duminică, iar masa din sufragerie era plină doar pe jumătate: farfurii goale, firimituri și trei scaune goale. Doar eu și Ilinca, fata mea cea mică, stăteam față în față.

— Mamă, nu te supăra, dar știi că nu pot veni mereu. Am serviciu, copiii… a încercat ea să mă liniștească, dar am simțit cum mi se strânge inima.

— Ilinca, nu e vorba doar de tine. Dar nici Mihai, nici Sorin nu mai dau pe acasă decât când au nevoie de ceva. Și eu? Eu ce fac? Cine are grijă de mine?

Am crescut trei copii singură, după ce tatăl lor a plecat cu alta când Ilinca avea doar șase ani. Am muncit la fabrica de confecții până mi-au sângerat palmele, am făcut naveta cu trenul la cinci dimineața, am pus mâncare pe masă și am plătit școala fiecăruia. N-am cerut niciodată nimic în schimb. Dar acum… acum simt că nu mai pot.

În acea seară am luat o hotărâre. Am scos din sertar actele casei și le-am pus pe masă. Când Mihai și Sorin au venit duminică următoare, i-am privit în ochi și le-am spus:

— Dacă nu mă ajutați, vând casa. Îmi plătesc un loc la azil și gata! Nu mai vreau să fiu povara nimănui.

Mihai s-a uitat la mine ca la o străină.

— Mamă, exagerezi! Cum să vinzi casa? E a noastră! Aici am crescut!

— A voastră? Dar eu cine sunt? Eu nu mai contez?

Sorin a dat ochii peste cap.

— Hai, mamă, lasă teatrul ăsta! Toți bătrânii se plâng. Ce vrei să facem? Să ne mutăm cu tine?

— Nu vreau să vă mutați cu mine. Vreau doar să veniți din când în când, să mă ajutați cu piața, cu lemnele pentru sobă… Să nu mă simt singură ca un câine!

Ilinca a început să plângă.

— Mamă, îmi pare rău… Dar și eu sunt prinsă între serviciu și copii. Nu știu cum să le fac pe toate.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Oare așa ajung toate mamele? Să fie uitate de copiii lor? Să devină o povară?

În zilele următoare am început să primesc telefoane de la rude. „Ce faci, Mărioară? Ai înnebunit? Cum să vinzi casa?” Vecina de peste drum mă privea cu milă când ieșeam la poartă. „Lasă-i, dragă, că or să-și dea ei seama ce pierd.”

Dar copiii mei nu păreau să înțeleagă. Mihai m-a sunat după o săptămână:

— Mamă, am vorbit cu Sorin. Zice că exagerezi. Dacă vrei bani pentru azil, îți dăm noi ceva în fiecare lună.

— Nu vreau bani! Vreau să vă simt aproape! Să știu că nu sunt singură!

Am închis telefonul și am plâns până dimineața. M-am dus la notar și am întrebat cât valorează casa. Când am ieșit pe ușă, mi s-a părut că tot orașul mă judecă.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Ilinca a venit cu copiii ei. Au alergat prin curte, au cules mere din pomi și au râs. Pentru câteva ore am simțit că trăiesc din nou.

— Mamă, poate ai dreptate… Poate că ne-am obișnuit prea mult să fii tu stâlpul casei. Dar nu vreau să te pierdem.

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— Nu vreau decât să fiți aici. Să nu mă uitați.

În acea seară Mihai și Sorin au venit împreună. Au adus lemne pentru sobă și au stat la povești până târziu. Pentru prima dată după mult timp am râs împreună.

Dar știu că nu e totul rezolvat. Frica de a fi singură nu dispare peste noapte. Mă întreb uneori dacă sacrificiul meu a meritat sau dacă am greșit undeva pe drum.

Poate că fiecare mamă ajunge la momentul când trebuie să ceară ceea ce merită. Dar oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât doare uitarea lor?

„Oare cât valorează o mamă pentru copiii ei când nu mai are nimic de oferit decât dragostea?”