„Bunicule, de ce nu vrei să trăim mai bine?” – Povestea unei familii românești între sacrificiu și neînțelegere

— Bunicule, de ce nu vrei să trăim mai bine?
Vocea Ilincăi a spart liniștea din sufragerie ca un ciob aruncat într-o baltă. Avea doar doisprezece ani, dar privirea ei era mai tăioasă decât a oricărui adult. Am rămas cu lingura suspendată deasupra ciorbei reci, simțind cum mă strânge stomacul nu de foame, ci de vină.
— Ce-ai spus, Ilinca? am întrebat încercând să-mi maschez tremurul vocii.
— Mama plânge mereu că nu avem bani. Tata zice că tu ai putea să ne ajuți mai mult. De ce nu vrei?

Am simțit cum privirile tuturor s-au întors spre mine. Maria, fiica mea, și-a plecat ochii în farfurie, iar Mihai, ginerele meu, s-a încruntat. Știam că discuția asta plutea în aer de luni bune, dar nu credeam că o să vină din partea unui copil.

Am muncit patruzeci de ani la CFR. Am tras la plug, am cărat traverse, am stat în frig și ploaie. Când m-am pensionat, am crezut că o să am liniște. Dar liniștea nu există când ai copii care abia se descurcă și nepoți care cresc cu lipsuri.

— Ilinca, nu e așa simplu… am început eu, dar Mihai m-a întrerupt.
— Ba e simplu, tataie! Ai apartamentul ăsta mare, ai pensie bună. Noi stăm cu chirie într-o garsonieră de la marginea orașului. De ce nu ne lași să ne mutăm aici?

Maria a început să plângă încet. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Am aprins o țigară, deși doctorul mi-a interzis. M-am uitat la blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești și mi-am amintit cum am cumpărat apartamentul ăsta cu sacrificii uriașe. Am dormit ani de zile pe saltele vechi ca să pot pune bani deoparte pentru Maria. Dar ea a plecat la facultate în București și s-a întors cu Mihai, un băiat muncitor dar fără noroc.

De când s-au născut copiii lor, au început necazurile: salarii mici, rate la bancă, grădiniță scumpă. M-au sunat tot mai des: „Tată, ai putea să ne împrumuți niște bani?”, „Tată, n-ai vrea să vinzi garsoniera din Berceni?”, „Tată, dacă ai vrea să ne lași apartamentul tău…”

Am început să mă simt ca o bancă ambulantă. Orice discuție se termina cu bani. Nu mai conta dacă mă durea spatele sau dacă aveam nevoie de medicamente. Ei aveau nevoie.

Într-o zi, Maria a venit singură la mine.
— Tată, Mihai vrea să plecăm în Germania. Zice că acolo se câștigă bine și copiii ar avea viitor.
— Și tu ce vrei?
— Eu… eu vreau să fiu aproape de tine. Dar nu mai pot cu certurile astea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Să-mi pierd fata? Să rămân singur? Sau să le dau tot ce am muncit o viață?

Seara aceea cu Ilinca a fost punctul culminant. După ce am terminat țigara, am intrat înapoi în sufragerie.
— Ascultați-mă bine! Nu e vorba că nu vreau să vă ajut. Dar dacă vă dau tot ce am, ce o să faceți când nici eu n-o să mai fiu? O să vă descurcați singuri?
Mihai a ridicat tonul:
— Ne descurcăm dacă avem un început! Toți cunoscuții mei au primit ceva de la părinți! Numai la noi trebuie să tragem ca sclavii!
Maria a izbucnit:
— Mihai! Nu mai țipa! Tatăl meu a muncit pentru apartamentul ăsta!
Ilinca s-a ridicat și a fugit în camera ei.

Am rămas singur cu gândurile mele. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc ținând cu dinții de puținul meu confort. Poate că ar trebui să le dau totul și să mă mut la azil. Dar apoi mi-am amintit de vecinul meu, nea Vasile, care și-a dat casa copiilor și acum stă la mila lor, umilit și uitat.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu ochii umflați de plâns.
— Bunicule… îmi pare rău că te-am supărat. Dar vreau doar ca mama să fie fericită.
Am luat-o în brațe și i-am șoptit:
— Și eu vreau același lucru, puiule. Dar uneori dragostea nu se măsoară în bani sau apartamente.

Au trecut câteva luni de atunci. Maria și Mihai încă se ceartă aproape zilnic despre bani și viitor. Eu încă primesc telefoane la fiecare zece ore: „Tată, ai putea…?”

M-am gândit mult la întrebarea Ilincăi: „Bunicule, de ce nu vrei să trăim mai bine?” Poate că generația mea nu știe să spună „da” fără teamă sau „nu” fără vinovăție. Poate că dragostea noastră e prea legată de sacrificiu și prea puțin de încredere.

Mă uit la poza Mariei micuță pe raftul bibliotecii și mă întreb: oare chiar ajutăm atunci când dăm totul? Sau doar prelungim dependența și nefericirea? Ce înseamnă cu adevărat „a trăi mai bine” într-o familie românească?

Poate voi aveți un răspuns mai bun decât mine…