Între Datorie și Vinovăție: Povestea Mutării Tatălui Meu la Azil

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-l duci acolo? Vocea surorii mele, Ioana, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde ne adunaserăm cu toții după ce am primit vestea. Mama stătea cu ochii în pământ, iar fratele meu, Mihai, se uita la mine ca și cum aș fi comis o trădare de neiertat.

Nu știam ce să spun. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar în minte îmi răsunau ultimele cuvinte ale tatălui meu înainte să-l las la căminul de bătrâni din marginea orașului: „Radu, să nu mă uiți aici. Să vii să mă vezi.”

Totul începuse cu un an în urmă, când tata a început să uite lucruri simple: unde a pus cheile, dacă a mâncat sau nu, cum îl cheamă pe nepotul lui cel mic. La început am râs cu toții, spunând că e bătrânețe. Dar când l-am găsit într-o seară rătăcind pe stradă, fără să știe unde locuiește, am știut că nu mai e de glumă.

Am încercat să-l îngrijim acasă. Eu lucram de dimineață până seara la service-ul auto din cartier, Ioana avea doi copii mici și un soț mereu plecat în delegații, iar Mihai era plecat la Cluj cu serviciul. Mama abia se ținea pe picioare după operația la șold. Zilele treceau greu, nopțile erau și mai grele. Tata se trezea speriat, striga după bunicul mort de douăzeci de ani, încerca să iasă din casă la trei dimineața.

Am ajuns să nu mai dormim deloc. Odată l-am găsit încercând să aprindă aragazul cu o hârtie, uitând că nu are voie să umble la foc. Am simțit atunci o frică pe care nu o mai trăisem niciodată: frica de a nu-l pierde sau de a nu face ceva greșit care să-l rănească.

— Nu mai putem așa, le-am spus într-o seară fraților mei. Trebuie să facem ceva.

— Să angajăm o femeie, a zis Ioana. Dar cine are bani pentru așa ceva? Știi cât costă?

— Să-l ia fiecare dintre noi câte o lună, a propus Mihai. Dar tu ești singurul care stai aici.

Am simțit cum toată greutatea cade pe umerii mei. Am început să caut soluții. Am vizitat câteva cămine de bătrâni din oraș. Unele arătau ca niște spitale reci, altele aveau miros de mucegai și tristețe. Într-un final am găsit unul mic, curat, cu personal amabil. Am vorbit cu directoarea, doamna Popescu, care mi-a spus:

— Știu că e greu pentru dumneavoastră. Dar uneori e mai bine pentru toată lumea. Oamenii ca tatăl dumneavoastră au nevoie de supraveghere permanentă.

Am plâns în mașină după ce am ieșit de acolo. M-am simțit ca un laș. Dar când l-am văzut pe tata căzut în baie, plângând ca un copil pentru că nu-și amintea unde e, am știut că nu mai pot continua așa.

Ziua mutării a fost cea mai grea din viața mea. Tata s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, tulburi:

— De ce mă duci aici? Ce-am făcut?

— Tată, aici o să fie cineva mereu cu tine. O să vin des să te văd.

— Nu mă lăsa aici…

Am plecat cu inima frântă. În fiecare zi mergeam la el după serviciu. La început mă recunoștea, apoi mă confunda cu fratele lui mort sau cu un vecin din tinerețe. Dar zâmbea când îi aduceam plăcinta preferată sau când îi povesteam despre nepoți.

Familia însă nu m-a iertat niciodată. Ioana mă acuza mereu:

— Cum ai putut? Eu n-aș fi făcut asta niciodată! Mai bine muream de oboseală decât să-l dau pe mâna străinilor!

Mihai tăcea, dar privirea lui spunea totul. Mama plângea în fiecare seară și mă ruga să-l aduc înapoi acasă.

— Nu vezi că se stinge acolo? Nu-i locul lui printre străini!

Dar eu vedeam altceva: tata era îngrijit, curat, primea medicamentele la timp și era supravegheat zi și noapte. Acasă nu mai puteam garanta nimic din toate astea.

Într-o zi, când am venit la el, l-am găsit privind pe geam la copacii din curte.

— Radu… tu ești?

— Da, tată.

— Să nu mă uiți aici…

M-am așezat lângă el și i-am luat mâna în palmă. Am simțit cât de firav devenise omul care odinioară ridica saci de ciment fără să clipească.

Au trecut luni de atunci. Tata s-a stins într-o dimineață liniștită de aprilie. La înmormântare, Ioana m-a îmbrățișat printre lacrimi:

— Poate ai avut dreptate… Poate n-am fi rezistat nici noi…

Dar vinovăția nu m-a părăsit nici azi. Merg uneori pe strada unde era căminul și mă întreb dacă am făcut tot ce puteam sau dacă am ales calea cea mai ușoară pentru mine.

Oare câți dintre noi ajungem să ne judecăm unii pe alții fără să știm cât de greu e să alegi între datoria față de părinți și imposibilitatea de a le oferi tot ce au nevoie? Ce ați fi făcut voi în locul meu?